Am cunoscut acum vreo doua luni o femeie care simte cum simt si eu. De fapt, care isi simte copiii. Ai ei inca nu si-au gasit timpul, drumul catre ea, dar ea ii stie ca sunt acolo. Ii cunoaste, ii vede cu ochii mintii, ii aude in sufletul ei. Stie cum or sa aiba chipul, le stie parul, ochii, vocea. Ii vede alergand prin capul cu maci asa cum am vazut-o si eu pe Matilda cu mult timp inainte de a ajunge la mine. Iar de cand am cunoscut-o nu ma mai simt singura in aceste trairi, nici ea nu se mai simte. E tare placut sa cunosti oameni care isi doresc atat de mult sa aiba copii incat ii simt nascuti in sufletul lor inainte de a-i aduce pe lume. Si ce a fost si mai placut este ca am cunoscut acest om exact cand aveam nevoie mai mare de a ma reconecta cu Matilda. Mi-a facut un dar pe care nici ea nu-l stie.
Pe Matilda am simtit-o mereu, am stiut ca o sa vina, am stiut ca e a mea. Cand s-a nascut nu am avut nevoie de timp de conectare, eram deja atat de "una" incat totul a fost o implinire fara margini. O liniste si un firesc cum nu credeam ca o sa simt. Eram completa. S-a nascut si tot ce mi-am dorit a fost sa o tin in brate, sa am grija de ea, sa o ajut sa creasca, sa o vad inflorind pe drumul ei. Primele luni din viata noastra impreuna au fost de o magie fara cuvinte, pace si liniste, si acum acele luni sunt locul meu de refugiu cand viata devine grea. Nu stiu daca e vorba de "instinct matern", nu cred in asta neaparat, dar cred in suflete pereche, in sufletele care vin impreuna pe lume. Cred ca totul a fost atat de usor si de normal pentru ca noi doua aveam o istorie impreuna. Cred ca a fost doar o revedere si ne-am reluat vietile de acolo de unde ne separasem intr-o alta. Am stiut-o dupa cum respira din prima clipa, ce nevoie are, daca e bine, daca nu. Cand ii e foame, cand ii e somn. O stiu si acum dintr-o privire ce simte si ce gandeste. Cand spun ca o simt suflet din sufletul meu nu sunt doar vorbe, este o confirmare pe care ea mi-o aduce zi de zi.
Nu am mai scris pe blog de vreo luna. Cam de cand am simtit ca ma pierd de ea. Ca toata oboseala, grijile, responsabilitatile duse de unul singur ma instraineaza de ea. Ca in loc sa mergem una langa alta ne inclestam tot mai des, ca ne lovim coarnele si ducem o lupta. S-au schimbat multe in viata noastra, in a ei. Tot ce mi-am dorit pentru ea in anii astia a fost stabilitatea. De asta am ales sa nu aiba un tata cu forta, un tata pasager, de asta mi-am asumat tot si m-am luptat singura. O vreau linistita, in pace, in previzibil. Asa se simte bine, nu-i plac schimbarile, se opune cu indarjire, are nevoie de foarte mult timp si reasigurari pentru a primi noul in viata ei. Noul pe care-l aduce viata, noul impus, nu noul pe care si-l doreste ea. Plecarea bonei a bulversat-o efectiv, ne-a bulversat. O auzeam vorbind singura cum isi dadea explicatii de ce a plecat acel om pe care ea il considera familie. Am realizat ca daca as duce-o atunci la gradinita va fi teribil. Asa ca am rugat-o pe mama sa vina sa stea o luna cu ea. S-a nimerit sa fie in preajma Pastelui, 1 Mai, mi-am luat si eu ce liber am putut si am reusit sa o tinem o luna acasa, sa se decupleze de pe modul de viata pe care l-a avut. In iunie am inceput gradininita. A fost... cum am mai povestit, frangator de suflet. Atat de mult s-a luptat cu acceptarea acelui loc... a rupt ceva si intre noi. Era locul unde eu am decis sa mearga deci toata furia ei era asupra mea. Si toata frustrarea si neputinta mea asupra ei. A fost pentru prima data cand am simtit ca legatura dintre noi se pierde, ca nu o mai "citesc" usor, ca ne instrainam. Concediul din iulie a fost "cireasa" pe acest tort al luptei dintre noi.
Am ales sa dispar, sa ma intorc la ea. Fiecare clipa libera, fiecare respiratie- pentru ea. Pentru noi. A trecut o luna. O luna de recunoastere si reconectare. De acordat timp si rabdare de a o redescoperi asa cum este acum. A trecut printr-o revolutie iar eu eram prea ocupata, obosita, satula de a face non-stop lucruri si nu am vazut-o. Rand pe rand mi-a oferit "daruri". Intr-o seara a decis ca va dormi in camera ei ca eu sa pot dormi "linistita". Apoi, pe parcursul ultimelor luni, s-a intarcat- singura. Apoi, cand am revenit in iulie la gradinita, a decis ca este pregatita sa ramana acolo, program intreg. Si pur si simplu, din prima zi a revenirii, a ramas la gradinita. Fara plans, fara greu vizibil. Si-a cerut jucariile de somn si a ramas acolo pana seara. Stiu ca nu i-a fost usor, nici acum nu-i este. O vad ca are zile cand trage de ea si are nevoie de reasigurari, are nevoie sa-i repet si sa-si repete ca vin sa o iau. Uneori are nevoie sa vin mai repede, si ma duc mai repede. In alte zile vrea sa mai stea si o astept si cu rabdare. Apoi, fiecare clipa pana la culcare ii apartine. O ascult, o respect, o inteleg.
Pe Matilda am simtit-o mereu, am stiut ca o sa vina, am stiut ca e a mea. Cand s-a nascut nu am avut nevoie de timp de conectare, eram deja atat de "una" incat totul a fost o implinire fara margini. O liniste si un firesc cum nu credeam ca o sa simt. Eram completa. S-a nascut si tot ce mi-am dorit a fost sa o tin in brate, sa am grija de ea, sa o ajut sa creasca, sa o vad inflorind pe drumul ei. Primele luni din viata noastra impreuna au fost de o magie fara cuvinte, pace si liniste, si acum acele luni sunt locul meu de refugiu cand viata devine grea. Nu stiu daca e vorba de "instinct matern", nu cred in asta neaparat, dar cred in suflete pereche, in sufletele care vin impreuna pe lume. Cred ca totul a fost atat de usor si de normal pentru ca noi doua aveam o istorie impreuna. Cred ca a fost doar o revedere si ne-am reluat vietile de acolo de unde ne separasem intr-o alta. Am stiut-o dupa cum respira din prima clipa, ce nevoie are, daca e bine, daca nu. Cand ii e foame, cand ii e somn. O stiu si acum dintr-o privire ce simte si ce gandeste. Cand spun ca o simt suflet din sufletul meu nu sunt doar vorbe, este o confirmare pe care ea mi-o aduce zi de zi.
Nu am mai scris pe blog de vreo luna. Cam de cand am simtit ca ma pierd de ea. Ca toata oboseala, grijile, responsabilitatile duse de unul singur ma instraineaza de ea. Ca in loc sa mergem una langa alta ne inclestam tot mai des, ca ne lovim coarnele si ducem o lupta. S-au schimbat multe in viata noastra, in a ei. Tot ce mi-am dorit pentru ea in anii astia a fost stabilitatea. De asta am ales sa nu aiba un tata cu forta, un tata pasager, de asta mi-am asumat tot si m-am luptat singura. O vreau linistita, in pace, in previzibil. Asa se simte bine, nu-i plac schimbarile, se opune cu indarjire, are nevoie de foarte mult timp si reasigurari pentru a primi noul in viata ei. Noul pe care-l aduce viata, noul impus, nu noul pe care si-l doreste ea. Plecarea bonei a bulversat-o efectiv, ne-a bulversat. O auzeam vorbind singura cum isi dadea explicatii de ce a plecat acel om pe care ea il considera familie. Am realizat ca daca as duce-o atunci la gradinita va fi teribil. Asa ca am rugat-o pe mama sa vina sa stea o luna cu ea. S-a nimerit sa fie in preajma Pastelui, 1 Mai, mi-am luat si eu ce liber am putut si am reusit sa o tinem o luna acasa, sa se decupleze de pe modul de viata pe care l-a avut. In iunie am inceput gradininita. A fost... cum am mai povestit, frangator de suflet. Atat de mult s-a luptat cu acceptarea acelui loc... a rupt ceva si intre noi. Era locul unde eu am decis sa mearga deci toata furia ei era asupra mea. Si toata frustrarea si neputinta mea asupra ei. A fost pentru prima data cand am simtit ca legatura dintre noi se pierde, ca nu o mai "citesc" usor, ca ne instrainam. Concediul din iulie a fost "cireasa" pe acest tort al luptei dintre noi.
Am ales sa dispar, sa ma intorc la ea. Fiecare clipa libera, fiecare respiratie- pentru ea. Pentru noi. A trecut o luna. O luna de recunoastere si reconectare. De acordat timp si rabdare de a o redescoperi asa cum este acum. A trecut printr-o revolutie iar eu eram prea ocupata, obosita, satula de a face non-stop lucruri si nu am vazut-o. Rand pe rand mi-a oferit "daruri". Intr-o seara a decis ca va dormi in camera ei ca eu sa pot dormi "linistita". Apoi, pe parcursul ultimelor luni, s-a intarcat- singura. Apoi, cand am revenit in iulie la gradinita, a decis ca este pregatita sa ramana acolo, program intreg. Si pur si simplu, din prima zi a revenirii, a ramas la gradinita. Fara plans, fara greu vizibil. Si-a cerut jucariile de somn si a ramas acolo pana seara. Stiu ca nu i-a fost usor, nici acum nu-i este. O vad ca are zile cand trage de ea si are nevoie de reasigurari, are nevoie sa-i repet si sa-si repete ca vin sa o iau. Uneori are nevoie sa vin mai repede, si ma duc mai repede. In alte zile vrea sa mai stea si o astept si cu rabdare. Apoi, fiecare clipa pana la culcare ii apartine. O ascult, o respect, o inteleg.
Deci am vrut timp cu ea. Am vrut plimbari pe strazi in fiecare zi dupa gradinita. Am vrut iesiri din parc la 10 seara ca sa vedem luna. Am vrut iesiri de weekend departe de casa, in locuri noi. Am vrut mancat la restaurant chiar daca asta a insemnat numai paste si/sau inghetata. Am vrut, de fapt, ce isi doreste ea mereu. Ce imi cere mereu iar eu sunt prea praf de oboseala ca sa ii ofer. Sa hoinarim pe strada. Faceam asta cand era mica si prea cald sa stam in casa. Ieseam si ne plimbam asa la intamplare, ii aratam casele, oamenii, pisicile, gandaceii de pe jos, bruienile crescute din asfalt. Si se pare ca ii placea asta pentru ca si acum "excursiile" noastre urbane sunt sportul ei preferat. Acum, in fiecare zi dupa gradinita, pornim pe cate o straduta si vedem unde ne duc pasii. Suntem turisti in propriul nostru oras. Gradinita este in zona Parcului Carol, asa ca avem pe unde explora in cautare de "comori".
Am renuntat la mine, la urma de nevoi si timp pe care-l revendicam pentru mine. Dar am regasit-o pe ea. Relatia noastra s-a intors in punctul in care era inainte. Nu complet sau nu chiar la fel. Ea s-a schimbat si avea nevoie de spatiu pentru asta. Eu m-am schimbat si mi-am regandit pozitia fata de ea pentru a ii da acest spatiu. Experiente diferite, experiente doar ale ei, viata ei dincolo de casa si de familie. Spatiu pentru mai multe decizii si ganduri ale ei. Asa cum am incurajat-o mereu sa fie ea, acum am si lasat-o mai mult. Stie ca sunt acolo pentru ea, dar stie si ca este ok cand nu sunt. Cred ca aceasta ultima luna a fost cel mai util si intelept folosit timp de pana acum. Am luat o decizie de a renunta si mai mult la nevoile mele, contrar tuturor teoriilor, intr-un moment cand eram la capatul oricaror puteri psihice, dar de fapt am castigat timp si autonomie pentru amandoua. Am iesit din aceasta experienta ca doi oameni regasiti, ca un parinte si un copil in armonie, cum mai mult respect reciproc. A fost ceea ce aveam nevoie pentru a fi iar bine, sunt fericita ca am putut face asta pentru noi. Ca mi-am ascultat acea voce interioara care-mi spunea sa fug catre ea, nu departe de ea.
Scriu aceste randuri dintr-o camera de hotel din Constanta. Unde ma aflu singura. Ea este la casa de la tara a parintilor mei. Am fost cu ea acolo pentru a sarbatori Sfanta Marie, apoi am plecat. Doar eu. Si amandoua suntem bine. Ea este vesela si le pune creierii pe moate bunicilor, eu sunt bine si incerc sa ma reobisnuiesc cu mine si singura. In ultimii patru ani, exact acum patru ani am aflam ca o sa vina pe lume, am fost impreuna zi de zi, niciodata separate mai mult de 10 ore, niciodata nu am lipsit de langa ea la ora de culcare. A fost prima noastra noapte departe. Acum o luna noaptea asta ar fi fost imposibila, ar fi fost plans si neliniste, nefericire si anxietate. Acum este doar o experienta fireasca din viata noastra. Este ciudat sa fiu fara ea? Absolut! Ma bucur de timpul asta singura? Inca nu, nici nu cred ca as putea sa ma bucur cu adevarat de ceva ce nu impart si cu ea, dar este o pauza de care aveam nevoie. O noaptea de somn. O zi de stat la plaja. O zi despre mine. Este ceva nou. Dar este o evolutie. Un castig. Este incredere ca o sa fim amandoua bine.
Am renuntat la mine, la urma de nevoi si timp pe care-l revendicam pentru mine. Dar am regasit-o pe ea. Relatia noastra s-a intors in punctul in care era inainte. Nu complet sau nu chiar la fel. Ea s-a schimbat si avea nevoie de spatiu pentru asta. Eu m-am schimbat si mi-am regandit pozitia fata de ea pentru a ii da acest spatiu. Experiente diferite, experiente doar ale ei, viata ei dincolo de casa si de familie. Spatiu pentru mai multe decizii si ganduri ale ei. Asa cum am incurajat-o mereu sa fie ea, acum am si lasat-o mai mult. Stie ca sunt acolo pentru ea, dar stie si ca este ok cand nu sunt. Cred ca aceasta ultima luna a fost cel mai util si intelept folosit timp de pana acum. Am luat o decizie de a renunta si mai mult la nevoile mele, contrar tuturor teoriilor, intr-un moment cand eram la capatul oricaror puteri psihice, dar de fapt am castigat timp si autonomie pentru amandoua. Am iesit din aceasta experienta ca doi oameni regasiti, ca un parinte si un copil in armonie, cum mai mult respect reciproc. A fost ceea ce aveam nevoie pentru a fi iar bine, sunt fericita ca am putut face asta pentru noi. Ca mi-am ascultat acea voce interioara care-mi spunea sa fug catre ea, nu departe de ea.
Scriu aceste randuri dintr-o camera de hotel din Constanta. Unde ma aflu singura. Ea este la casa de la tara a parintilor mei. Am fost cu ea acolo pentru a sarbatori Sfanta Marie, apoi am plecat. Doar eu. Si amandoua suntem bine. Ea este vesela si le pune creierii pe moate bunicilor, eu sunt bine si incerc sa ma reobisnuiesc cu mine si singura. In ultimii patru ani, exact acum patru ani am aflam ca o sa vina pe lume, am fost impreuna zi de zi, niciodata separate mai mult de 10 ore, niciodata nu am lipsit de langa ea la ora de culcare. A fost prima noastra noapte departe. Acum o luna noaptea asta ar fi fost imposibila, ar fi fost plans si neliniste, nefericire si anxietate. Acum este doar o experienta fireasca din viata noastra. Este ciudat sa fiu fara ea? Absolut! Ma bucur de timpul asta singura? Inca nu, nici nu cred ca as putea sa ma bucur cu adevarat de ceva ce nu impart si cu ea, dar este o pauza de care aveam nevoie. O noaptea de somn. O zi de stat la plaja. O zi despre mine. Este ceva nou. Dar este o evolutie. Un castig. Este incredere ca o sa fim amandoua bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu