Cum am invatat iubirea

Ma surprind de multe ori simtind o mare dragoste fata de un copil care nu-i al meu. Inainte sa o am pe Matilda ma gandeam ca-i firesc, ca este o transpunere a dorintei de a avea copii, ca-i iubesc pe altii din iubirea inca neimpartasita cu propriul copil. Ca-i iubesc dintr-un fel de egoism, din nevoia de a iubi un copil. Nu aveam copilul meu si atunci il cautam in toti copiii din jur. O iubeam pe fetita celei mai bune prietene ca si cum ar fi fost a mea, ma bucuram pentru ea, plangeam pentru ea, o purtam mereu in gandurile ele. Imi amintesc cand am vazut-o prima data, avea o zi, era atat de mica, parea asa de fragila, cauta cu ochii in jur, era cel mai frumos lucru pe care-l vazusem pana atunci. Mi-a fost teama sa o iau in barte, nu  stiam cum sa o iau, am privit-o doar si am iubit-o. Dar m-am simtit stighera, mi-am dat seama ca nu stiu sa iubesc cu gesturi, sa imi exprim iubirea. Stiam doar sa privesc si sa iubesc de la distanta. Apoi s-a nascut Tudor- nepotul meu- mi-am strans nepotul in barte cu teama si grija. Mi-a fost ceva mai usor, poate si pentru ca era sange din sangele meu, pentru ca era parte din mine, dar tot nu stiam sa tin in brate. Era un soi de neliniste si un soi de nefiresc in aceasta iubire manifesta. Simteam ca-l iubesc, dar nu stiam cum sa-i arat. Oare sa fi fost mama din mine care-si cauta fericirea si implinirea sau pur si simplu suntem facuti sa iubim copiii? Este scris undeva in noi sa iubim orice pui, sa-i dorim fericirea, binele, sa simtim sa-l protejam atunci cand ii e greu? Dar cand a venit pe lume si copilul meu, nimic din toate astea nu s-a schimbat. Iubirea mea pentru ea nu a absorbit toata iubirea pe care o simteam inainte, din contra, a sporit-o si a facut-o mai frumoasa, mai clara. M-a ajutat sa o exprim, sa o arat. Prezenta ei m-a facut sa inteleg cu adevarat sentimentul de mama care inainte doar ratacea. Iubirea si-a gasit firescul. Si nu o iubeam pentru mine, o iubeam pentru ea si pentru tot ce insemna ea. Deci nu-i iubim din egoism, din neimplinire personala, nu-i iubim pentru noi: ii iubim pentru ei. Ii iubim pentru ca ei sunt viata.

 

De cand ma stiu imaginea unei mame impreuna cu puiul ei m-a emotionat pana la lacrimi. Priveam mamele cu bebelusi in parc si mi se parea ceva incredibil. Cata fericire! Cata puritate. Imi placea sa privesc chipul proaspetelor mamici. Sa le privesc mainile cum ocrotesc puiul in brate. Nu-i nimic mai frumos pe lumea asta decat chipul proaspetei mame. Pierduta si regasita complet in iubirea dintrea ea si prunc. Oglindita in ochii lui care au facut prima descoperire din viata- mama. Ochii copilului cautand ochii mamei pentru a se regasi acolo. Punctul de echilibru, de siguranta, de incredere, prima confirmare a existentei. N-as fi indraznit niciodata sa ma adresez unei mame, sa intru in spatiul ei, sa incerc sa cunosc starea aceea. Simteam, gandeam, intuiam multe. Dar nu stiam cum. Le priveam si imi pareau surprinzator de firesti. Nu intelegeam de unde vine acest firesc. Cand am ramas insarcinata am inceput sa inteleg, sa se faca lumina in jur, iubirea sa se aseze intr-un loc si sa nu mai alerge de nebuna in cautari straine. Am nascut si totul a devenit firesc, a devenit liniste si normal. Primele luni din viata Matildei m-au incarcat cu atat de multa energie pozitiva cat sa-mi ajunga pentru foarte mult timp. Probabil din energia aceea am trait acesti doi ani care au trecut. M-au facut sa pot si atunci cand eram convinsa ca am ajuns la capatul fortelor. Primele trei luni din viata ei au fost de o magie rara, amintirea lor pretioasa o sa ma insoteasca mereu. Au fost confirmarea a tot ceea ce intuisem ca va fi, au fost confirmarea sentimentului de iubire care nu se cere, care nu trece, care exista dincolo de orice. Acum mai avem timp doar de mici clipe de minunat si le punem acolo langa tot binele de inceput.

 

Ne nastem iubitori de viata, ne nastem fericiti, puri, optimisti, necenzurati. Ne nastem capabili de nesfarsita iubire. Apoi crestem si uitam, ni se pun limite, suntem "educati", incepe sa ni se corupa mintea, sufletul, devenim realisti, pierdem puritatea, uitam sa iubim viata. Nu primim ceea ce am fost nascuti sa primim si ne pierdem. Invatam soiul asta de viata pe care nu l-am cunoscut pana atunci. Din imbratisarea permanenta din pantecul mamei ne trezim intr-un imens si intr-un gol. Ce ni se intampla atunci cand vedem un copil? Incepem sa ne amintim de felul in care ne-am nascut sa fim. Ce se intampla atunci cand purtam si aducem pe lume propriul copil? Ni se intampla minunea de  a retrai starea originara. Ne intoarcem pentru un timp la a fi puri. Am ales, treptat, in sarcina si in primele luni de viata ale Matildei un fel de izolare. Am dorit sa fim lasate in pace. Aveam nevoie de asta. Am pierdut in perioada aceea prieteni, contacte, evenimente din viata celor din jur. Pentru prima data in viata adulta alegeam altceva decat sa exist pentru altii, sa fiu mereu acolo. Alegeam sa spun "nu" celor din jur si sa-mi spun un mare "da" mie si copilului meu. Am dorit sa nu ma mai incarc, sa nu mai absorb toate grijile din jur. Am dorit un armistitiu de la viata altora. Am vrut sa am pentru un timp doar viata mea si a copilului meu. Nu am cerut ajutor, dar nici nu am mai oferit. Am stat doar cu ea si am conservat starea aceea de minunat. Am considerat ca aveam dreptul la asta. Ca o viata asumat traita pentru altii mi-a castigat dreptul la un timp doar pentru mine si pentru ea. Ca puiul meu avea dreptul la 100% din mama ei. Imi dau seama acum ca am ales bine, ca avem ceva nepretuit care o sa ne uneasca toata viata. In acele trei luni am crescut ca om cat nu crescusem in 30 de ani. Am lasat iubirea sa creasca. Am invatat cum sa iubesc cu mainile, cu vorbele, cu tot corpul, nu numai cu sufletul si gandul. Nu numai pe altii, ci si pe mine.

 

 

M-am intors alta. Mai linistita, mai limpede, mai clara in sentimente si ganduri. M-am intors mai sensibila dar si mult mai puternica. M-am intors cu atingeri, mangaieri, strans in brate. Pe mine copilul m-a salvat de mine insami. M-a salvat de la a nu sti cum se exprima iubirea altfel decat prin a trai pentru altii. M-a invatat sa ma opresc, sa nu mai fiu mereu in cautare. I-am oferit trei luni din viata mea pentru lume si ea mi-a dat in schimb o alta viata. Viata unui om fericit si implinit prin el. Oferiti copiilor vostri acel timp, traiti in iubirea lor, traiti asa cum vor ei, asa cum au ei nevoie. Permanent acolo, permanent umpland spatiul din jurulul lor. Opriti putin viata lumii in loc, ea are timp sa astepte. Ce o sa castigati pentru voi si pentru copiii vostri nu v-ar putea da nimeni niciodata. Pretuiti acele clipe, zile, luni. Incercati sa fie cat mai multe. Lumea va fi tot acolo unde ati lasat-o. Dar voi o sa fiti intr-un loc mult mai fericit.