Ganduri de parinte singur

In ultimul timp ma simt atat de fara energie incat incepe sa ma preocupe. Si cand incepe sa ma preocupe ceva legat de cum ma simt este clar ca a trecut de mult momentul in care “suni la 112”. Ca asa sunt eu mai nesimtitoare, mereu am contat foarte putin spre deloc atunci cand vine vorba de ingrijirea sanatatii. Nu e bine, stiu, educatia proasta. Dar tot ce am avut am dus mereu din mers. Acum ma simt fara baterii, daca n-ar trebui sa fac lucruri toata ziua nici nu m-as ridica din pat. De fapt cred ca nici nu as ajunge in pat, m-as aseza in fund la usa de la intrare. Sunt obosita, am fost si mai obosita, mult mai, dar niciodata nu am fost atat de fara vlaga. Am zacut 3 zile. A fost mama la noi in ideea de a pune putin casa in ordine, pe mine debandada din casa ma oboseste psihic. Asta a fost planul, ea sa stea cu Matilda si eu sa fac... N-am facut nimic. Pur si simplu nu am drive- cum ii zice americanu. Abia m-am tarat din pat. M-am mutat pe canapé. Am  mai zacut acolo. M-am tarat la bucatarie, as fi mancat ceva asa…. ceva asa nu era, asa ca nu am mai mancat nimic. Maica-mea zicea ca ma simt rau de nemancata. De cand ma stiu imi spune ca de nemancata. Eu sunt cat magazia, dar sigur mi-e rau de nemancata. Daca ar fi primavara as da vina pe astenie. Nici pe oboseala nu prea merge, in ciuda insomniilor, in ultimul timp a fost mai ok cu trezitul noaptea. Am sentimental ca ceva nu este bine.

Starile astea de sfarseala sunt sificiente incat sa ma apuce (iar) groaza lui “Daca mi se intampla ceva? Ce se alege de copilul meu?”. Cand iei decizia sa fii parinte nu poti sa nu te gandesti si la varianta in care tu dispari, ce se intampla cu puiul? Cand esti parinte in doi probabil ca primul gand este catre cealalta jumatate. Raman copiii cu el, ii reface viata sau nu, dar copiii mai au un parinte. Cand esti singur… Cand esti singur copilul tau ramane orfan, direct. Si te trec fiorii. Orfan. Mori tu si el nu mai are pe nimeni. Sa depasesc punctul acesta a fost mai greu decat toate deciziile pe care a trebuit sa le iau atunci. Mai greu decat riscurile asupra sanatatii ei, decat viata singura. A trebuit sa ma impact cu ideea ca daca eu mor copilul meu nu o sa mai aiba pe nimeni.

Da, am o familie. Doi parinti. Unul are 71 de ani si celalalt 67 de ani. Sunt bunici, nu sunt parinti. Ca ei sa-si asume functia de parinte pentru copilul meu ar insemna doar sa o lase orfana peste inca putini ani. Tata se stinge de la o zi la alta si, culmea, se intampla asta pentru ca acum 11 ani si-a asumat rolul de parinte pentru un nepot orfan. Poate si faptul ca oricat s-a straduit tata pentru copilul acesta nimic nu a functionat m-a facut sa ma gandesc la ce s-ar alege de fi-mea daca ar ajunge asa, fara parinti. Daca tata se duce mi-e clar ca mama ii va urma pe repede inainte. Deci sa o ia parintii mei sa o creasca nu ar fi o solutie.  Am frate. Insa el are copilul lui si abia are timp sa-l creasca pe el. Nu cred ca fetita mea are vea loc sau ca ar avea o mama si un tata. In rest nu este nimeni. Sau sunt unii care au fantezii despre a avea un copil dar nu au idee de sacrificiul pe care-l implica si cat de greu aste si atunci cand este copilul tau, dar al altuia. Oamenii cu inimi suficient de mari incat sa iubeasca un alt copil ca si cum ar fi al lor sunt foarte putini si foarte rar avem norocul sa cunoastem unul. Oricat as vrea sa ma cred eu de buna, si oricat iubesc eu copiii, nici eu nu as putea face asta. Sunt absolute sigura ca as face diferente, fie ele si involuntare, dar copilul meu natural ar fi cu singuranta pe primul loc. Asa cum este si acum.

Va creste, stiu, si asa. Aproape toti cei din familia tatalui meu au fost orfani de unul sau de ambii parinti. Nimeni nu a crescut cu doi parinti… Nici strabunicii, nici bunicii, nici tata, nici fratii mei de tata, nici nepotii, nici fi-mea si partial nici eu. Cu totii s-au descurcat cumva, unde “soiul” a fost bun si rezultatul a fost unul mai fericit, unde a fost invers… a fost cu adevarat trist. Cel mai frica imi este de oamenii care nu au fost iubiti in copilarie, cel mai frica mi-ar fi ca ea nu va mai fi iubita daca mama ei nu va mai exista. Ca nu va fi nimeni atat de "generos" incat sa o iubeasca ca o mama. Frica de lipsa de iubire mi-a aparut in suflet de cand tatal ei a zis ca “nu-i trebuie”. Cred ca sunt cele mai absurde cuvinte pe care le-am auzit in viata asta. Un tata sa spuna ca nu-i trebuie copilul lui. Am plans atunci de disperare la gandul ca nu o va iubi nimeni. Si ce fel de om este acela care nu a fost iubit? Un om fara suflet, pentru ca nu l-a invatat nimeni ca sufletul exista.  Nu i-a aratat nimeni un suflet. Iar un om fara suflet…

A existat un om in viata mea caruia i-am spus din prima zi cand am aflat ca o sa am un copil, ca daca eu patesc ceva vreau ca ea sa o ia pe Matilda. Nu legi, nu familie, nu nimeni. Sa vina si sa o fure daca este cazul pentru ca ea era singura pe care o credeam capabila sa-i ofere iubire de mama. Sa-i ofere timp si rabdare si suflet. Din pacate de cativa ani, culmea, cam de cand a aparut copilul, omul acesta s-a indepartat de noi. Noi de ea. Iar de la departare a aparut neintelegerea si apoi lucruri pentru care eu nu gasesc logica. Chiar am ajuns sa fim ceea ce in termenii mei s-ar chema un dusman. Si nu am mai avut de mult gandul legat de ce s-ar intampla daca…. Mi-a revenit zilele acestea si m-a tulburat. Azi am vazut-o stand singura pe o banca, parea trista, nu stiu la ce se gandea, dar am vazut-o atat de singura. Si m-am gandit iar, mi-a tremurat sufletul. Pentru ca ma uit in jur si nu vad solutia. Nu e nimeni. Nu exista solutia nici macar pentru doua zile in care sa ma duc undeva sa-mi linistesc nervii obositi, dar pentru mai mult, dar pentru  o viata. Cine isi mai face timp, cine isi mai sacrifica din viata lui pentru a primi o alta viata straina de a lui, un alt om? Si sa-l primeasca cu adevarat, nu ca pe un animalut dragut de companie, nu din mila, nu din obligatie. Sa-l primeasca din dragoste de parinte,  asa cum isi primeste parintele copilul abia nascut. Cu teama, cu fascinatie, cu nerabdare, cu emotie, cu grija, dar si cu infinita si neconditionata iubire.

Daca as pati ceva tot tu as vrea sa o cresti pe Matilda.

 

 

Pic-pic, poc-poc, toc-toc

Veni si vara, si caldura si aerele conditionate zbarnaie din toate partile. Daca lasi geamul deschis noaptea ai senzatia ca traiesti intr-un stup de albine zumzaitoare. Noi nu putem dormi cu aerul conditionat deschis pentru ca am incercat si a doua zi Matilda avea ochi de broasca si eu spatele intepenit. Nu ca spatele meu ar avea nevoie de mult ca sa pateasca nepatite. Deci induram caldura si/sau deschidem geamul. Geamul deschis e bun, problema este ca auzi mult prea tare haita de sase dulai de la blocul vecin, statiile din taxiuri, muzica unui insomniac, pisicile facand chiolhanuri, dimineata toate orataniile zburatoare in concert. Si mai frumos se intampla sa adulmeci un fum de tigara de la vecinii care ies sa fumeze in miez de noapte. Iar eu am somnul usor si ma trezesc si cand fosneste un gandac prin frunze, dar n-am ce face, m-am invatat. Si cum dormitul la 30 de grade ii produce Matildei 10 treziri pe noapte, mai bine las geamul deschis si ma trezesc doar eu din motivele mai sus enumerate.

 

Cireasa de pe coliva tortul acestei situatii a fost anul trecut picatura chinezeasca. Vecinii de la 9 au apreciat ei sa-si puna aerul mai "pi sentru" geamului de la dormitor si sa nici nu puna un amarat de furtunas colector al condensului, asa ca toata apa produsa de aparat picura pe pervazul meu din tabla. Nici macar nu picura uniform, constant, sa zici ca te invatai cu pic-pic, poc-poc. Venea in valuri, iar cand batea vantul picaturile erau zburate pe pervazul celor de la 5 si atunci aveam si eu o pauza sonora. Cum eu stau (inca) bine cu nervii am puterea sa ignor cam orice. Deci asimilasem cumva pic-picul. Mama, care statea atunci cu fi-mea peste zi si mai ramanea uneori noatea, la o camera distanta de poc-poc, nu mai suporta si o scotea din minti. Adevarul este ca daca lasi picaturile sa te enerveze nu te mai poti controla. In fiecare zi facea spume de nervi legat de nesimtirea vecinilor care nu si-au pus un furtunas. I-am zis sa-i viziteze si sa le spuna ce se intampla, nu ca ei nu ar fi vazut sau auzit. Evident ca nu s-a dus, ca asa-i romanul pasiv, se enerveaza pana la limita atacului cerebral dar nu face nimic. A preferat doar sa fiarba de nervi. Eu nu aveam nici timp si nici dispozitie sa maduc sa vorbesc cu stimabilii pentru ca-i cunosc de nesimtiti si era pacat sa ma enervez. Mi-a fost totusi mila de maica-mea si am pus o laveta groasa pe pervaz in scop de amortizor si a functionat. Mama s-a linistit, toata lumea fericita.  Probabil mai putin vecinii de mai jos unde acum se auzea si mai tare. Pe vremea aceea inca nu aveau copil si cred ca dormeau si ei cu aerul deschis, asa ca nu-i deranja picatureala.

 

Anul asta... pic-pic, poc-poc, tzonc-tzonc. Este de fapt mai mult un tzanc pentru ca avem glafuri din tabla si se aude asa un sunet spart si strident. Cam enervant, ce-i drept. De data asta la noi nu mai picura, se duce direct la cei de la 5- posesori de una bucata bebelus de o luna. Acum stau si ei cu geamul deschis si probabil ca-i scoate din minti. Noaptea trecuta, ora 2, eu ca de obicei cu insomnia care ma chinuie de ceva timp. Adorm  spre un treiulet de dimineata. La cinci ma trezeste fi-mea sa-i dau tzatza, la sase ma trezesc de tot ca sa-i fac de mancare. Deci dorm pe saturate :)). Vad ca si anul asta inca ma tin nervii. Ceva mai putin decat anul trecut, dar pot sa ignor picaturile. Si cum stateam eu asa si numaram oi, hipopotami, balauri, brontozauri, numai sa ma ia si pe mine somnul, aud un urlet de barbat:

 

"Inchide-ti, in mortii ma-tii, aerul!"

 

 

Urmat de altele de nereprodus. Zic hait, ca s-a enervat vecinu'!. Intre somn si trezie, cum eram, m-am gandit repede la aerul meu, uitand ca-i picura aluia de sus. Am sarit din pat disperata dupa telecomanda. Aerul meu era inchis, evident, deci nu cu mortii mamei mele avea ceva. Ne-am mai linistit! Vezi, barbatu', pune mana (sau ce pune) pe situatie, nu sta ca mine. Eu am indurat si am pus lavete, el a luat mortii la rost. Tare sunt curioasa daca-l ia si pe vecinu. Poate la noapte se termina cu tortura. Daca-i asa, ii las o bere pe covorul de la usa. Ori pentru el, ori pentru sotie- am auzit eu ca ajuta cu alaptarea :).

 

 



De ce am luptat

 

Mamei care acum isi poarta copilul doar in suflet

 

 

Am vorbit foarte putin despre ea. Poate tangential, poate in alt context, poate atunci cand incercam sa fac pledoarie impotriva contraceptiei de urgenta. Poate... poate atunci cand raspundeam unei intrebari legate de decizia mea de a merge mai departe ca parinte unic, de a crede in copilul meu si de a fi convinsa ca va fi bine. Stiu ca era o ea. Cum stiu? Pur si simplu. Asa cum stiu ca ar fi chemat-o Melania. Habar nu am cum, asa am simtit in ziua aceea. Ca ar fi fost o ea si ar fi chemat-o Melania. Nu s-a nascut niciodata, dar este la fel de a mea asa cum este si Matilda. Nu a ajuns niciodata sa fie copilul meu, dar a fost sufletul copilului meu.

 

Nu vorbesc niciodata despre ea. Pentru ca locul unde ar fi trebuit sa fie nu se va vindeca niciodata. Iar pe mine ma stiti, am o mare problema cu acceptarea plecarii oamenilor de langa noi. Pentru mine n-a murit nimeni, sunt toti undeva, fericiti, la ei acasa. Stau la masa din bucatarie si fac pasente. Sau sunt sub dudul din spatele casei si dau de mancare gainilor. Sau fac o supa a la grec pentru finutii lor. Asa ca nu vorbesc, pentru ca daca as vorbi ar insemna sa-i gandesc asa cum sunt acum, plecati. Deci nu vorbesc nici despre ea. Stiu ziua cand ar fi trebuit sa se nasca, ziua in care a plecat, in zilele acelea sunt trista. Imi amintesc tot ce s-a intamplat de la prima secunda pana la ultima. Cum am fost cu o zi inainte la medic pentru ca aveam sangerari. Doctorita mea nu era, cea care-mi stia toate problemele. Am fost la o alta. S-a uitat, aveam un polip pe col, a concluzionat ca de acolo este. Am rugat-o sa-mi faca o ecografie. A refuzat, si asa ma luase peste rand ca o favoare pentru ginecoloaga mea. Am insistat. A spus ca nu este cazul, ca este polipul. Peste doua zile revenea medicul meu si putea ea sa imi faca ecografie. Trecuse un sfert de ora. Consultatia se terminase. Am plecat acasa. Daca mi-ar fi facut o ecografie, daca o consultatie la MedLife nu ar fi durat doar un sfert de ora. Daca aceasta persoana, medic, sef de sectie intr-una dintre cele mai mari maternitati din Bucuresti, nu s-ar fi grabit. Poate ca a doua zi nu as fi ajuns sa mi se spuna ca nu mai este.

 

Imi amintesc cat a durut fizic. Imi amintesc masa ginecologica plina de sange si mainile medicului pline de sange. Nu inteleg nici acum de ce era atat de mult. Nici cand am nascut nu a fost atat. Sufleteste inca nu durea nimic, pentru ca nu intelegeam nimic, ce se intamplase? Imi amintesc cat a durut ecografia. De ce a trebuit sa fie transvaginala? Si iar sangele de pe masa. Stiu ca mi-a adus medicul un tampon mare din vata ca sa nu mai fac mizerie. In CMU (fosta) ecograful nu era in cabinetul ginecologic, trebuia sa te plimbi pe trei usi ca sa ti se faca o ecografie. Imi amintesc ca mi-a spus ca nu mai este. Mi-a dat un cearceaf de reteta cu antibiotice, antiinflamatoare, anticonceptionale pentru ca uterul suferise o trauma si avea nevoie de refacere, un antifungic in caz ca antibioticul producea candida. Si un discurs despre nimic. Apoi imi amintesc cum l-am rugat pe prietenul care ma insotise sa ma duca la el, adica la cel plin de vorbe mari si de promisiuni despre familie, dar care in acea zi nu a avut timp sa vina cu mine. Muncea. Statea la cinci minute de mers pe jos de clinica, doar la cinci. Eram atat de amortita incat nu am inteles de ce a coborat la scara si nu a deschis prin interfon. Am inteles abia cand am simtit parfumul greu, ca o duhoare, de femeie batrana si platitoare de servicii. Am parfumul ala impregnatt in creier si il asociez mereu cu moartea. Atunci s-a inchis tot. Pur si simplu s-a inchis.

 

Viata a mers mai departe. Stiu ca mi-am luat doua zile libere de la serviciu. Cu lacrimi inghitite, ma durea in gat de cat de mult ma abtineam sa nu plang. Cu vagi referiri la ce s-a intamplat. Am avut norocul sa am atunci o prietena. I-am povestit. M-a sprijinit. Stia cat imi doream. M-a incurajat sa vorbesc, nu am putut. Am simtit ca mi-e mai usor sa vorbesc cu un strain, cu un profesionist. Aveam o cunostinta psiholog. Am vorbit. Nu pot sa spun ca m-a ajutat, chiar m-a revoltat cu discursul despre faptul ca nu era un copil, era un embrion. Dar asa sunt eu, pe mine nu prea ma ajuta sprijinul venit din exterior, pana cand nu gasesc eu calea nu ma ajuta nimc. Nu m-am mai gandit. Nu am mai simtit. Nu a fost sa fie. Am gresit! Si am gresit mai ales pentru ca nu stiam ce va urma. Trei luni mai tarziu se intorcea. Eu asa cred, ca s-a intors, ca e tot ea. Fetita pe care am stiut de cand eram copil ca o sa o am. S-a intors in cele mai absurde conditii si cu toate riscurile de a fi un copil cu handicap. S-a intors ajutata de pilula de a doua zi, a fost expusa la raze X, antibiotice, analgezice, antiinflamatoare. S-a intors pentru ca medicul care imi mai spusese o data ca nu mai este sa-mi spuna acum sa nu o tin. Ca va fi un monstru. Ca sunt tanara si o sa fac altul. Cand i-am spus ca este COPILUL meu si ca nu am cum sa iau o asemenea decizie m-a privit cu scarba si mi-a intins doua retete. Daca vreti sa tineti sarcina o luati pe aceasta, daca nu vreti, pe cealalta. Am privit masa aia pe care acum facusem iar "mizerie". De fapt, de asta ma si dusesem in urgenta, aveam sangerari. Erau la fel. O pierdeam iar? De ce se intorsese doar ca se plece iar? Si atunci m-au lovit toate gandurile, toata durerea, tot ce ascunsesem, toata groaza ca va pleca iar. Daca pleca iar, ce se mai alegea de mine?

 

Am plans o saptamana zi si noapte. Ma mai duceam la un control. Mai auzeam niste lucruri grele. Mai plangeam. Ma mai certam cu viata, cu soarta, cu Dumnezeu. Ma certam cu mine, ma uram pentru ca din cauza mea putea muri. Ma uram pentru ca eu trebuia sa decid daca o omor eu inainte sa moara ea. Ii uram pe toti. De la directorul firmei in care lucrez- care a permis neglijentele muncitorilor care au lasat scarile murdare si din cauza carora am cazut pe scari-, la medicul de la urgente unde am fost dusa, la medicul care nu mi-a pus sort de protectie cand au facut radiografiile, la toti medicii care spuneau ca va fi un monstru si sa nu tin sarcina. La prietenii care se bucurau pentru mine stiind cat mi-am dorit un copil. La tatal ei care nu o vroia. Si cel mai mult ma uram pe mine pentru ca nu puteam sa o apar. Ma uram pentru uterul meu infantil, pentru ovarele proaste, pentru hormonii defecti, pentru ca am luat Postinor, pentru ca am alunecat si am cazut, pentru ca m-a apucat atunci cheful de implant dentar si am facut anestezie. Ma uram cu lacrimi. Daca pleca iar, pleca din cauza mea, eu eram vinovata, eu nu avusesem grija de mine, eu eram criminalul ei. Ea luptase si se intorsese, se tinuse bine, ii batea inima, crestea, ea isi facuse datoria iar eu ii facusem numai rau. Daca renunta la lupta as fi vrut sa plec si eu cu ea. Pentru ca asta simti: ca vrei sa pleci si tu.

 

Joi, 19 august 2010, ora 17,50, Bulevardul Magheru. Ma intorceam din Cartierul Francez de la un consult ginecologic. Eram la a 3 a parere despre riscurile asupra sarcinii. A fost teribil. De la asistenta care m-a tinut de vorba in ora in care am asteptat medicul sa ajunga. Intarziase pentru ca era dupa tragedia de la Giulesti si toate maternitatile erau suprasolicitate. La medicul care mi-a spus ca cel mai probabil va fi un copil cu handicap sever, incomplet fizic si cu retard mental. Totul... Eram in taxi si plangeam de disperare. Unde sa ma mai duc? Cine sa ma ajute? Cineva sa spuna un lucru pozitiv, sa spuna ca o sa fie bine! Atunci, in fata mea, la cateva masini distanta, o dacie Logan a parasit banda sa, a intrat pe trotuar si a spulberat doi oameni. Soferul a murit pe loc. Una dintre victime a murit mai tarziu la spital. Cred ca socul acelor imagini. Moartea. Ceva. Mintea mea s-a oprit. Si probabil cat s-a oprit a devenit mai inteleapta. Copilul meu. Suflet din sufletul meu. Copilul meu lupta si eu ce faceam? Eu tot cautam scuze pentru decizia de a-i intrerupe lupta. De ce? Pentru ca eram prea slaba. Pentru ca nu puteam face fata unei noi pierderi. Pentru ca nu vindecasem locul lasat de cealalta pierdere. Pentru ca in loc sa sufar atunci am ales sa ignor. Sa nu ma gandesc. Si acum? Acum de fapt plangeam pierderea primului copil si asta nu ma lasa sa lupt pentru cel de acum. Copilul meu lupta iar eu predasem armele inainte de lupta. Ceva s-a schimbat atunci. Am gasit forta. Am decis. Cum sa nu lupt? Cum sa nu fiu mama? Cum sa nu ma iubesc? Cum sa nu ma bucur?

 

Mi-am adunat toate gandurile bune. Am imbratisat sarcina. Am iubit fiecare clipa si fiecare rau, am invatat sa ma bucur si fara sa ma plang. Fiecare junghi, fiecare stare de rau, fiecare semn ca este acolo si este bine. Am depasit toate limitele de care ma credeam capabila. Ajunsesem chiar sa fiu multumita cand imi era rau. Stiam ca starile de rau sunt semnul ca sarcina se tine bine, ca este puternica. Stateam pe intuneric si tremuram de greata, imi dadea ca un frison. Am strans din dinti si m-am "tratat" cu dragostea pentru ea atunci cand ma sfarseam de durere de sciatic. Am mancat doar cate o lingura de mancare cand ma durea stomacul de ziceai ca mananc pietre nu piure. Mi-am dus burta pe maini cand devenise prea grea sa ma mai misc. N-am dormit cu lunile, asa cum n-am mai dormit un somn intreg de cand s-a nascut ea, acum doi ani si doua luni. M-am bucurat in liniste de fiecare clipa de travaliu. Am nascut fericita. Am strans din dinti cand imi curgea sange din sani. Am luptat pentru ea cu o forta de care nu ma stiam capabila. Si de care acum, fara ca viata ei sa mai depinda direct de mine, sigur nu as mai fi. Acum stiu ca parte din forta mi-a dat-o pierderea primului copil. M-a facut sa lupt cu unghiile si cu dintii pentru viata Matildei, pentru ca ea sa traiasca. M-a facut sa ma iubesc si sa uit de ura. M-a facut sa inteleg ca nu eu eram vinovata, defecta, slaba, ca nu i-am gresit eu cu nimic. Ca pur si simplu atunci nu a fost momentul.

 

Mi-a fost teama? Din prima pana in ultima clipa. In fiecare minut. Mi-a fost teama de la prima stare de voma si de la primul semn ca sarcina nu era bine. Mi-a fost teama la fiecare Duphaston inghitit ca poate l-am luat prea tarziu si nu o sa o ajute sa stea. Nu a fost dimineata sa nu ma trezesc si primul lucru facut sa nu fie verificarea asternutului. Era curat, nu era sange. Sa nu fie ecografie la care sa nu ma duc cu inima stransa. Sa nu ma insoteasca gandul ca s-a terminat. Ii numaram miscarile, ma trezeam noaptea sa vad daca se misca. Mi-a fost teama ca nu o sa ajungem la 12 saptamani, la 28 de saptamani, la 32, la 36. Mi-a fost teama atunci cand la 32 de saptamani am intrat in travaliu prematur si am simtit-o ca a coborat. Mi-a fost teama ca o sa o pierd pana in ultima zi. Si cand eram in travaliu si m-am dus la biserica sa ma rog sa nu mi-o ia inapoi. Si cand am nascut-o. Si dupa. Si acum. Si de dimineata cand mi-a spus "pup, pa-pa!".  Dar este normal. Iar teama asta m-a facut puternica, vigilenta, teama i-a salvat viata. Teama ca va pleca iar m-a facut sa lupt.

 

Cand pierzi o sarcina este normal sa te temi, este normal sa iti fie frica pentru ce se poate intampla. Nu te lupta cu teama. Lasa-o sa te ajute, sa te faca mai puternica. Nu o lasa pe ea sa castige. Incearca sa vezi copilul din sufletul tau cum creste, cum rade si alearga, cum este fericit. In fiecare moment greu mi-o imaginam razand. Mi-o imaginam culegand maci pe un camp. Era un copil brunet, cu ochii veseli si parul cret. Ii batea vantul prin plete si ea isi scutura carliontii. Este identic ea. Anul acesta cand aduna maci de pe marginea drumului si ii batea vantul prin par... am inteles multe. Acum stiu ca era ea. Nu mi-o imaginam eu, cred ca ma vizita ea pentru a-mi da forta. Ea  a ales cand sa vina, a ales sa vina doar la mine, a les momentul ala "prost", a ales sa vina prin greu. Ma gandeam mereu ca ea este o luptatoare, daca a trecut prin atatea si este bine cu siguranta va invinge. Poate ca nu reusea nici acum sa parcurga tot drumul pana la mine, dar stiam ca intr-o zi va reusi. Pentru ca am simtit-o cand a venit si am vazut-o in sufletul meu. Trebuie sa stii, sa simti si sa crezi. Sa te iubesti si sa-l ajutati sa lupte! Daca il simti, va veni!

 

 

 

A fost odata... scoala

A fost odata ca niciodata in scoala romaneasca...

 

Astazi multi dintre prietenii mei posesori de copii scolari au fost la serbarea de sfarsit de an. Nu emotii, nu coronite, flori, uniforme curate si calcate, nu nerabdare, nu nimic frumos. Plictiseala, lipsa de timp, sentiment de inutil, vaitat de caldura. M-am intristat, chiar asa de mult sa se fi schimbat serbarea de sfarsit de an? Atunci era asa de frumos... Sau pentru ca eram eu copil mi se parea frumos? Era frumos si pentru mama mea? Sau pentru tatal meu? Oare si pentru ei era o corvoada fara sfarsit serbarea noastra de sfarsit de an? Am sunat-o pe mama si am intrebat-o. I-am simtit nodul din gat. Apoi mi-a povestit cu lacrimi in glas cum avea emotii, cum se ducea impreuna cu nasica si comandau cu drag coronita la tiganca frumoasa din piata, cum sorbea fiecare cuvant din ce poezioara recitam acolo, cat era de mandra de copiii ei. Nu era plictisitor, de caldura nu-si mai aminteste, era frumos, era mandra si emotionata. Copiii erau fericiti, veseli. Dar, adevarul este, ca mamei mele i-a placut scola. Ce spun parintii de acum? Pai mai toti spun ca serbarile sunt de rahat. Ce spun copiii de acum? Sau, mai bine spus, ce ar zice daca ar fi lasati sa simta si sa gandeasca pentru ei? Spun si ei cu jumatate de gura ce spun parintii. Sa se fi schimbat scoala atat de mult in 25 de ani? Sau ne-am schimbat noi atat de mult incat nu mai putem privi cu inocenta nimic? Sau suntem atat de coplesiti de pretentii si atat de iscoditori dupa nemultumire incat sa nu ne mai puteam bucura de o serbare scolara? Sau poate ca nu ne-a placut niciodata scoala si acum avem prilejul sa ne exprimam toate numultumirile legate de ea? Habar nu am. Mie mi-a placut scoala! Mult! Si mi-au placut si serbarile la fel de mult.

 

Cum era clasa I in anul 1987? Cum este clasa I in anul 2013? Cum erau copiii atunci si cum sunt copiii acum? Dar parintii? Sa fie de vina scoala sau sa fim de vina noi? Oare nu noi cu dorinta noastra de perfect pentru copiii nostri stricam, de fapt, tot ce ar putea fi frumos in viata lor? Intreb si eu :). Insa atunci nu aveam iPhone si tableta, nu stiam ce este ala sex oral (cum stia nepotul meu la 8 ani), nu aveam haine de firma, conversi, nu ma ducea mama cu masina la scoala si invatatoarele nu erau doamne sau miss-uri. Aveam carti din care stiam sa citesc de la 6 ani, aveam teleenciclopedia (apropo, mai este si acum pe TVR 1) si atlasul, aveam manuale uzate, stiam ca am pasarica si nu *#$#@, aveam uniforma si guleras apretat, patofi la fel ca ai colegei de banca, aveam semi(internat) unde stateam pana seara si unde unii ne faceam temele si altii se bateau, aveam coronite si premii,  o aveam pe tovarasa buna si blanda. Si aveam cele doua picioare din dotare care ma purtau la scoala si inapoi. Eram fericiti? O, da! Parintii mei erau multumiti de ce se intampla la scoala? Nu stiu, daca nu erau nu ne-au aratat noua niciodata. Doar cand au iesit niste batai urate prin clasa a 7 a si au fost sedinte mai serioase. De ce? Pentru ca erau toleranti si conformisti, pentru ca se multumeau cu putin? Va spun eu ca nu. Ci pentru ca ne-au lasat copilaria in pace, nu ne-au alterat trairile de copil cu pretentiile lor de adulti. De asta.

 

Ce au facut pentru noi? Au tras sfori, s-au dat peste cap, au reusit. Unu- ne-au dat de 7 ani la scoala. Mai tarziu am aflat cat de greu a fost sa amane un an, atunci nu am stiut nimic. Pur si simpu unii se duceau de 6 si altii de 7. Doi- eram stangace. Au obtinut certificat medical pentru a fi lasata in pace si am fost lasata sa scriu cu stanga. Impreuna cu mine inca trei copii din clasa. Trei- s-au dat iar peste cap si nu ne-au dus la scoala de cartier de langa bloc, ne-au dus la o alta scoala mai departe. Tot in Berceni, cartietul in care am crescut. O alta scoala mai buna. Au facut-o si atat. Nu au criticat, nu ne-au incarcat pe noi cu efortul lor. Scoala aceasta avea si semi, ceea ce era vital, nu avea cine sa stea cu noi acasa. De fapt, cred ca asta a contat mai mult decat renumele pozitiv al scolii. La semi mancam, ne faceam temele si ne jucam. Nu-mi amintesc sa fi stat cineva cu joarda pe noi, de obicei mai arunca un ochi in clasa elevul de serviciu. Am patit ceva? Da, am patit sa invat ca trebuie sa fii constiincios si sa-ti vezi interesul. Ca nu o sa stea nimeni la fundul tau se te impinga sa-ti faci temele, sa citesti si sa desenezi. Ne bateam? Da, ne si bateam. Alergam ca nebunii? Evident. Aveam ore de sport in clasa? Ca noi toti. Aveam colegi turbulenti? Destui. Profesori rai, agresivi? Aveam manuale rupte? Aveam premii? Diplome? Aveam concurenta? Si inca cum. S-a ales praful de noi? De mine nu si nici de foarte multi altii. S-a ales de unii. Asa cum se va alege si acum. A contat atat de mult scoala sau a contat cum eram si ce au sadit parintii nostri in noi? Iar asta ar fi punctul patru si cel mai important. N-au asteptat ca scoala sa ne faca oameni, ne-au facut ei. Si asta inainte de a pune piciorul in clasa.

 

 

Eu stiu ca a contat cine eram noi si ce ne-au ajutat parintii nostri sa fim. Nu mi-a scris nimeni temele, nu a invatat nimeni poeziile in locul meu, nu a facut nimeni lucrarile practice pentru mine. N-am trisat, copiat, chiulit. Nu am avut sofer, dadaca, bunica. Am avut semi si mers pe jos si stat singuri acasa. Am avut biblioteca. Si am avut drag de invatat. Era scoala mai buna sau mai frumoasa? Scoala nu, oamenii poate, doar poate. Dar in primul rand am avut parinti buni. Parintii mei care au stiut sa ne respecte experienta, au lasat scoala sa fie pentru copii si restul de probleme pentru oameni mari, oamenilor mari. Au stiut unde sa separe lucrurile si au stiut cum sa ne faca sa iubim scoala. Si o parte foarte importanta din asta a fost faptul ca nu au criticat tot ce misca si respira in careul ala mic. Ce sper eu? Sper, pana cand ajunge fi-mea la scoala, ce scoala o mai fi, sa reusesc sa fiu si eu un parinte bun care sa-si lase copilul sa se bucure de copilarie si de serbarile scolare. Va fi greu, stiu.

 

 

Multumesc, dragii mei parinti, aveti din partea mea premiul I si coronita!

 

 

Scrisori pentru Matilda (11)

marti, 18 iunie 2012

 

 

Draga mea,

 

 

doi ani si doua luni. Frumos, rotund, perfect. De atata timp iti sunt mama pe aici, pe pamant. Am petrecut cu tine doua saptamani intregi. Am fost in concediu. Nu am mai stat atat de mult cu tine de cand m-am intors la serviciu. De un an, trei luni si 18 zile. Tot de atata timp traiesc cu cea mai mare teama a vietii mele de mama. Aceea de a ma pierde de tine. Teama ca cele trei ore pe zi de luni pana vineri si un amarat de weekend intrele ele nu sunt suficiente pentru a-ti fi mama. Si nu sunt, sa stii ca nu sunt... Si am clipe, si ore, si zile cand ma pierd de tine. Aceste doua saptamani de clipa de clipa langa tine mi-au rascolit tot dorul, toata teama, toata linistea pe care incerc sa o asez peste absenta  mea de acasa. Te-am vazut pe tine cat ai putut sa te schimbi in doua saptamani, cat ai evoluat, cat ai crescut daca am fost langa tine. Si ma doare. Ma doare ca nu am avut alta solutie pentru noi. Ca nu am putut sa te cresc eu asa cum ai fi meritat.

 

 

M-ai avansat la rang de "Mami". Acum imi canti toata ziua mami, mamiiii. Eu sunt mami, nu mai sunt mama sau mamo sau mamu, asa cum sunt toate femeile cu functie materna din viata ta. Si mamaie a devenit Mae. Mae pa. Mami, Mati pa. Nu am avut energie sa desfac toate  bagajele si tu inca ai impresia ca mai plecam undeva. Cum ma vezi ca ma imbrac fugi dupa sandale si "Mami pa apa mae". Iti spun ca mergem doar pana in parc. Te resemenzi, esti fericita si cu atat. Iti promit ca de ziua ta de nume mai mergem o saptamana la apa mare. Promit!


Ai prins curaj. Tot mai des incerci sa spui cuvinte noi si esti tare fericita cand iti ies. Ce nu poti spune bine inca nu vrei sa pronunti. Te inteleg, si eu am fost la fel. Cand ceva nu era perfect mai bine nu era deloc. Poate cu timpul te mai schimbi, nu este bine sa fii mereu asa. Lumea asta nu este nici pe departe perfecta. Iti plac toate cuvintele cu z, cu tz, cu sh. Ma pui sa ti le repet de zeci de ori. Si tare am senzatia ca esti peltica si trebuie sa ma abtin grav sa nu rad. Am descoperit intr-un final si ce era cutsi-cutsi. Stiam ca este o actiune, dar nu stiam care. Custi-cutsi spui tu gadilatului, giugiulitului si stransului in brate. Tot cuti-cuti hipopotamii tai si m-am prins. Greu, ce-i drept :). Mai nou ai adus familia extinsa de hipopotami cu noi in pat. Musai sa dormi cu toti cinci in brate si musai e sa dorm si eu cu voi sase in brate. In fiecare seara ii numaram, denumim, inrudim, pupam de noapte buna. Te face atat de fericita ritualul asta. Cat de putin iti trebuie ca sa razi din toate puterile. Cutsi-cutsi!


Ai descoperit pacalitul. Vad pe figura ta ca este o senzatie noua. Nu stii daca este ceva bun sau rau, dar te distreaza prea mult. Cand nu vrei sa dormi incepi sa ceri lucruri care nu-ti trebuiesc. Dor asa ca sa mai amani momentul. Intai tzitzi, apoi apa, apoi papi, apoi alta apa, apoi de la capat. Dar nu-ti trebuie niciuna si razi de nu mai poti cand eu te cred si ti le dau. Esti atat de caraghioasa cu mimica si exclamatiile tale. Abia astept sa vorbesti cu adevarat, sa-mi povestesti toate minunile de-ti trec prin cap. Dar tare imi place si asa cum esti acum, atat de expresiva fara cuvinte, cu toate solutiile tale alternative pe care le gasesti pentru a povesti. Mimica, gesturi, obiecte din jur, ochii tai care parca vorbesc singuri. Imi spui totul aproape fara cuvinte si mi se pare incredibil cat de multe poti exprima asa. Simt ca este sfarsitul acestei perioade, probabil in cateva luni nu o sa mai ai nevoie de acest joc de-a mima. O sa-mi lipseasca.

Cum imi lipsesc si somnul tau lin de bebelus cu oftaturi mici si limbuta scoasa, mirosul de lapte, ochii inca indecisi la culoare, cele trei smocuri de par care-ti stateau numai in sus, ganguritul, pedalatul prin aer, mersul de-a busilea, piureul de dovleac, plimbarile in carucior, suzeta ta, de descoperitul literelor, de toate primele descoperiri.... Nu-mi vine sa cred cum a trecut timpul... Parca nici nu au fost. Ma uit la tine si esti atat de omulet, cu fizionomia ta prea bine conturata. Esti inalta si oachesa si plina de pareri. Nu pari de doi ani. Mereu ai fost cu un cap peste copii de-o seama si asta ti-a furtat din timpul de copil... Am sentimentul ca am ratat niste momente, ca am pierdut niste faze. Cand te-ai facut asa de mare? Cand ai inceput sa-ti alegi hainele? Sa te privesti in oglida? Sa iti aranjezi parul? Sa mananci singura de la mere la ciorba? Sa te speli singura? Sa faci puzzle-uri? Sa numeri? Sa desenzi? Sa-ti pui singura toate literele in ordine? Unde te grabesti? Mai fi copil putin... Ai timp sa cresti... tu ai timp!



Cum e sa plangi dupa Lady Stark

ATENTIE!!! Aceste post contine link-uri catre spoilere!!! Daca urmariti serialul sau vreti sa-l urmariti si nu va place sa stiti inainte ce se intampla nu intrati pe link-uri! Sa nu ziceti ca nu v-am spus!

 

Cum ma stiti mama ocupata, muncitoare si voluntara pe unde ma duce sufletul, nu am timp de nimic pentru relaxarea bietilor nervi. De mai nimic. Nu mai am timp pentru citit, plimbat, Tv sau alte treburi pe care le-ar face un om care nu are un copil lipit de el ca timbrul de scrisoare. Deci putin timp spre deloc. In tot contextul asta am si eu doua placeri "meschine". Una se numeste Grey's Anatomy si cealalta Game of Thrones. Cu Grey lucrurile sunt simple, serial relaxant, usurel si comod. E pauza mea de sambata la pranz cand doarme fi-mea. Acum serialul este in vacanta pana in toamna, vedem cu ce resurse revine ca a devenit cam banal. In schimb cu Urzeala Tronurilor, cum i-au spus romanasii, e pasiune mare, bola grea. Ia sa mai faca Matilda un puzzle cat ma uit si eu repejor pe vPlay la cel mai recent episod. Nu am timp si rbadare pentru HBO, mai ales ca pe HBO serialul este la ora cand eu parchez copilul de seara. Deci ma uit pe furate, pe genunchi, fara sonor (ca sa nu se sperie copilita din doatare). Ca, na, serialul asta e cam cu hacuiala, lupte si omoruri.

 

Idila noastra a inceput in anul de gratie 2011, aprilie, cand ma potolisem si eu pe acasa pentru ca ideea de a naste la serivciu nu-mi suradea. Cum eram satula de citit, de gandit, de tarat de colo colo cu burta pe genunchi, am zis ia sa vad un serial. Si am reluat Grey's Anatomy de unde-l lasasem acum niste ani, am vazut Weeds cu cea mai mare placere (super funny serial, recomand) si Spartacus. Pe aceste din urma l-am terminat de vizionat in timpul "scurtului" travaliu de 26 de ore. Relaxant :)). Apoi am avut nitica treaba sa nasc frumos si iubit copil si sa-l veghez o saptamana in una bucata maternitate Bucuresteana pe numele ei Filantropia. Intoarse acasa si linistite, in pacea si frumusetea primelor luni din viata ei, aveam si eu momente libere. Ca de dormit oricum nu puteam dormi inca nevindecata de ororile maternitatii cu pricina. Deci, ce sa mai vad, ce sa mai vad? Si atunci imi pica in mana Games of Thrones (A Game of Thrones is the first of seven planned novels in A Song of Ice and Fire, an epic fantasy series by American author George R. R. Martin. It was first published on 6 August 1996.) . Sezonul I. Nou nout, abia lansat, scos din tzipla. Eu sunt mare amatoare de filme cu iz medieval, de legende, tipul fantasy, personaje fantastice, cu istorie si strategii, fire epice incurcate si lungi. Deci, perfect! Am vazut primul sezon pe nerasuflate si am intrat online sa caut sezonul doi, cand colo... supriza, urmatorul sezon abia peste un an. Cam nasol, zic. Asteptam.

 

Actorii  sunt alesi impecabil, intrigile credibile si inteligente, realizarea de zile mari. Super realism. Nu mai zic fericire cand mi-l vad si pe fumuselul de Jason Momoa in rolul lui Drogo- un Khal fioros. Pacat ca l-au rezolvat repejor si l-au trimis in alte lumi. Tot din primul sezon s-a cladit si simpatia pentru unul dintre personajele principale: Catelyn Stark. "Mama" serialului. Nobila, devotata, puternica. Pe alocuri cam multa violenta si cam mult realism, ai senzatia ca ii despica si-i spanzura cu matele la tine in sufragerie. Dar asta e si farmecul. Oricum, nu-i un serial pentru cei slabi de inger sau de stomac. E cu mult sange, mate, maini si picioare taiate. Si e un serial in care nu ar trebui sa te atasezi prea mult de personaje pentru ca atunci cand ti se par mai simpatice le zboara careva capul.

 

Trecu si anul si veni Sezonul II, aprilie 2012 (A Clash of Kings is the second of seven planned novels in A Song of Ice and Fire, an epic fantasy series by American author George R. R. Martin. It was first published on 16 November 1998 in the United Kingdom, although the first United States edition did not follow until March 1999. In May 2005 Meisha Merlin released a much-delayed limited edition of the novel, fully illustrated by John Howe). De data asta l-am lasat sa termine de rulat si l-am vazut frumusel pe tot online. Mult mai bine asa. Pe langa simpatia pentru Lady Stark incep sa-mi placa si Tyron Lannister (personaj negativ, chipurile), Arya Stark si de Daenerys Targaryen. Anul acesta abia asteptam sa apara Sezonul III (A Storm of Swords is the third of seven planned novels in A Song of Ice and Fire, an epic fantasy series by American author George R. R. Martin. It was first published on August 8th, 2000 in the United Kingdom, with a United States edition following in November 2000.) Razboi, intrigi, dragoni si intorsaturi de situatie. Toate bune si frumoase.

 

Plec in concediu, serialul avea si el o saptamana pauza. Si, pe 3 iunie, apare episodul 9, penultimul din aceasta serie. Cum am avut aventuri cu wireless-ul bulgaresc nu am apucat sa vad si eu episodul. O prietena lasase un status pe FB ca-i dezamagita, ma gandesc ca a fost un episod plictisitor, fara actiune. Si episodul anterior fusese cam diluat. Deci in ziua cand am reusit sa resuscitez internetul si sa intru pe vPlay am facut-o cu ideea ca va fi un episod plictisitor si ma uitam foarte relaxata spre adormita. Cand in mijloc de petrecere de nunta i se nazare autorului sa omoare doua personaje principle, unul fiind personajul meu preferat Catelyn Stark. Si am ramas cu un nod in gat holbandu-ma la monitor. Cum, mai frate, sa o omoare pe Lady Stark? Ca l-a omorat pe fi-su, razboinic, asta era de asteptat, era in fisa postului, dar pe ea?! Si tocmai cand copilita aia (Arya) ajunsese si ea amarata la doi pasi de ei. M-am suparat real de ziceai ca sunt ai mei de acasa :)). Ce ti-e si cu femeile astea. Si cum asta nu-i serial din ala in care viseaza unul urat si cand se trezeste sunt toti bine si sanatosi, aici aia care mor, mor. Sau nu? Sau nu :). Da nu va mai zic, asteptati sezonul viitor.

 

 

 

De suparare am luat Sezonul I la revazut si atunci mi-a picat fi-sa si cine este mama lui Jon Snow :)). Oricum super serial, ma apuc de citit cartile. Ceea ce va urez si voua!

Bulgarii, oaierlesu' si tupeul

Astazi am avut unul dintre momentele acelea de-mi venea sa ma caut de ciunga prin par.

 

(pauza de injurat femeile de la curatenie care iar au sunat cat au putut la usa chiar daca semnul de "Nu deranjati" este pus de clanta, pus si un Campari daca tot m-am ridicat, nu de clanta)

 

Deci. Deeeci. Cand am facut eu frumoasa rezervare in frumos complex, pe numele lui Sunrise din Obzor, Bg.,  in oferta scria mare si clar ca au internet wireless (a se citi oaierles). Verific si pe Booking, ca sa vad cum e cu realitatea, nu cu turismul idealist. Spun oamenii ca merge cam prost, dar daca se mai da un restart, una alta, o ia din loc. Am nevoie de conexiune la internet pentru munca, pentru relaxare, pentru blogul din doatare. Deci daca-mi zici ca ai, pai sa ai! Altfel ma organizez eu intr-un fel, asa cum am facut si anul trecut cand mi-am luat modemul de acasa. Ne cazam noi in ziua de gratie numarul 28 a lunii mai. In prima zi, nauca de drum, nu-mi trebuia niciun internet, am zis ca merg a doua zi sa cer user si parola. Netul e pe bani, nu moca. Gratis este in zonele comune gen Receptie, partial Restaurant, partial la piscina. Ok. A doua zi ma duc eu ca o floricica, fac frumoasa discutie introductiva, cer parola- 20 de leva pentru 7 zile. Booon. Seara, dupa ce culc copilul, ma asez si eu ca omu la laptop si dau sa ma conectez. Si dau, si dau, si dau. Fac o depanare de retele, imi mai screm neuronul it-ist. Nimic. Imi amintesc ca in restaurant au dat un restart la router ca sa functioneze, poate ca este nevoie si aici. La 12 noaptea unde sa te mai duci?! Somn, maine net.

 

Ziua numarul 3 de sedere si ma duc sa le spun ca nu merje domne netu'. Acolo, un stimabil care ma asigura ca se va rezolva pana seara, este o problema mica de la provider. Seara? Netul tot in greva. Aveam nevoie sa rezolv niste probleme urgente, intru de pe telefon, zburau euro mai ceva ca mustele prin restaurantul complexului. Ziua numarul 4, alta persoana la receptie, ii spun ca eu am platit si ca nu merge si am mare nevoie. Ca deja mi-am incarcat factura la telefon cu 30 de euro. Madama cea noua se uita candid si-mi explica ea cum ca in camera de la cucuietii din deal- etaj 7, aripa F- nu merge internetul. Ca nu a mers si nici nu o sa mearga pentru ca nu bate semnalul pana acolo. (Pai si atunci de ce beeeep si beeep mai dati camera aceea si daca o dati de ce mai vindeti internet cand stiti ca nu merge???)  Zambesc amabil si ii spun ca eu am nevoie si sa rezolve. In timpul asta Matilda isi pierde rabdarea, scoate mingea si incepe sa o ia la suturi prin receptie. Vine domnisoara Manager si incepe sa-mi tina, a 3 a oara, discursul internentului gratuit din receptie, ca pot veni sa lucrez cu laptopul acolo. Ii spun ca nu se poate, ca sunt singura cu copilul, si ca am nevoie de net cand copilul doarme, adica noaptea. Ca nu o pot lasa singura in camera. Deci am nevoie in CAMERA. Cum se pare ca argumentul copil singur nu a fost destul de convingator imi spune ca sta ea cu Matilda cat eu lucrez sau poate un animator. Da, inteligenta ta, un copil complet strain, vorbitor de alta limba, va sta cu tine cumintel niste ore. Sau cu animatorii. II explic la fel de calma ca al meu copil de 2 ani nu va sta cu un strain. In timpul asta Matilda le darama cu mingea orice chestie verticala de prin receptie. Iar eu am lasat-o, poate ca nu au inteles cum e cu copiii, sa vada deci. Ii repet si eu a zecea oara ca am nevoie in camera asa cum era in oferta. Sta, mediteaza, gaseste solutia: sa ma mute in alt apartament in alta aripa, mai aproape de receptie. Ok. Cand? Maine.

 

Vine maine. Maine nu bun pentru ca nu era managerita si restul amploaiatilor nu pot face transferuri. Ok. Deci cand? Maine. Sigur? Absolt, maine de dimineata. Bineeee.

 

Vine al doilea maine. 1 Iunie. Ma duc dis de dimineata, mai mult decat amabila, sa ii amintesc de mutare. Eu intre timp impachetasem tot calabalacul ca sa ne mutam. Vad ca scoate o cheie si alta parola de internet, dau sa rasuflu usurata, nu pot pentru ca Matilda tragea de mine ca vrea tzitzi. Zambesc, iau copilu pe sus. Hai sa mergem in noua camera. O intreb si daca apartamentul este liber pana cand plecam noi. Ii amintesc si ca eu am o zi in minus fata de prietenii mei si ca va trebui sa platesc ziua aceea la Receptie, cu pretul de receptie. Ziua de 8. Spune ca nu-s probleme, ca este liber, ba chiar ca acesta este un apartament cu doua dormitoare si doua bai. Minunat. Dar netul, netul merge? Atunci o vad pe managerita cu moaca de om care nu a rezolvat nimic. Ca, stiti, de fapt internetul nu merge nicaieri. Ca avem o problema cu providerul si sa incercam in apartamentul asta nou, dar ea nu crede ca merge. (Pai cum bbbbeeeep si beeepul mamicutei tale, daca tu stii ca de fapt nu merge deloc, nicaieri, pentru ce mama naibi ma tot plimbi si ma pui si sa-mi fac bagajele?!). Si de ce nu ai verificat tu inainte sa vezi daca merge?! Intreb si io ca prostu'. In fine, imi arata camera. Ma duc dincolo, iau laptop, revin. Toate cu Matilda atarnata de mine pentru ca ea avea alta agenda. Deschid laptopul... ciuciu net. Simt imi imi explodeaza una bucata cap. Pun copilu la san ca deja ma zbiera cat o tineau plamanii. Ma uit prin apartament, mai frumos, mai curat, vedere la mare. Na sa fiti voi, ca eu ma mut oricum. Le spun ca merge internetul si ma mut numai asa, ca sa ma mut. Imi vine ideea sa verific totusi si cu telefonul. De pe telefon functiona. Nu in tot apartamentul, doar daca stateai la geam. Bun si asa. O chem pe prietena mea sa ma ajute si mutam bagajele. Doar o tona.

 

Trecuse deja jumatate din vacanta. Imi facusem o mie de nervi cu mancarea proasta,  netul si faptul ca aranjamentele de acasa nu au functionat si nu aveam cum sa sincronizam programele copiilor. Ma resemnasem. Macar aveam net si nu ma mai uitam pe pereti cand dormea fi-mea. Frumos? As, de unde! Dupa o zi si jumate netul pa. Iar. De tot. Deja incepea sa fie funny. Nu m-am mai enervat. Le-am spus doar sa scada din ce trebuia sa platesc. Cum netul e ca o fecioara sagalnica peste inca doua zile imi facea cu ochiul pe la 3,45 noaptea. Isi revenise. Acum mergea in apartament si cel free din receptie. Ma bufneste rasul. Mai aveam 3 zile si plecam. Nici nu mai conta. Ieri constant ca merge si pe laptop. Un miracol! Mai cer o parola ca sa ma uit si eu ca omul la Urzeala Tronurilor, mare greseala. M-am deprimat cat sa am o insomnie. Na, net mi-a trebuit?!

 

Astazi, vineri, ultima zi. Fericire, relaxare, resemnare, speranta ca plecam si o sa mancam ceva ca oamenii. Copiii fericiti, plaja, soare, apoi ploaie. Hai sa ne spalam si sa mergem la masa. Cand eram cu Matilda la dus aud telefonul din camera. Nu avea cine sa fie decat receptia. Nu ma duc sa raspund, logic. Copil ud, in cada. Cand dau sa plecam la masa suna iar. Nu m-am intors. M-am oprit direct jos. Credeam ca ma suna pentru a plati asa cum vorbisem ieri seara cand am calculat suta de leva pe care o am de platit pentru inca o noapte. Mult. Asta e. Prefer asa decat sa facem o mutare pe sest cu totii intr-o camera. La cati bani s-au dus aiurea de cand suntem aici ce mai conteaza 50 de euro. Ma duc zambind sa-i spun ca mergem la masa si dupa aceea schimb euro. Da? De unde. Managerita Dintisor, asa cum ne place sa o alintam, avea o "rugaminte". Ca trebuie sa ma mut din apartament pentru ca-i vin trei familii care doresc sa stea impreuna si numai aici se poate si ca ma ajuta colegul ei sa ma mut. Ma bufneste realmente rasul. Ii spun ca destul e destul si ca eu nu ma mut nicaieri. Si ca noi, atunci cand am venit, am avut aceeasi rugaminte de a sta impreuna si nu s-a putut sub nicio forma, deci sorry. Iar ca eu am planuri pentru ultima zi si nu am de gand sa ma duc sa fac bagaje si sa ma mut. Sa-i mute pe ceilalti maine. Dar probabil ca ceilalti nu sunt niste romani prosti. Probabili ca sunt niste nemti destepti pe care nu-i poti flenduri de colo colo cum bate semnalul internetului. Probabil ca pe fata mea nu se vedea ca sunt in punctul sa-mi explodeze ceva la cap si tot insista. Ca ma muta colegul ei. Imi iau copilul care chitaia de foame si plec. Imi arunca asa ofuscat ca pot ramane in acest apartament. Rad. Ii spun multumesc.

 

Mergand apoi, eu prin ploaie si Matilda cu umbrela, ca pana sa avem discutia mirobolanta incepuse iar sa ploua, ma gandeam asa: Ma, da ce naiba, am eu moaca de ala mic cu bube'n cap?! Si-ar permite asemenea magarii cu turistii din alte tari? Sunt aici niste rusnaci de cred ca nici nu respira managerita Dintisor cand trec pe langa ea. Sau o fi normal sa fii tupeist si mincinos? Asa se face turismul de succes? Mintim ca avem de toate si apoi tot noi suntem cu coada pe sus ca o capra raioasa? Cred ca este timpul sa imi cumpar un apartament la mare, frumusel la Balcic. Apoi il inchiriez pe perioada cand nu sunt eu acolo si va mint ca am si net, si mobila, si patut pentru copil, si piscina incalzita si ce mi-o mai veni in minte. :)

 

 

 

In alta ordine de idei spala apa asta de aici ceva incredibil. Toate hainele albe au redevenit super albe la 40 de grade si cu detergent pentru copii. Ca, da, masina de spalat avem. :)

 

 

O fi vaduva (?!...)

Intamplarea a facut sa fiu parinte singur- unic, cum s-ar spune mai corect. Adica fara de partener. Nu a fost nicio drama, pur si simplu copilul meu si-a ales sa vina in acel moment si in acea conjunctura care nu putea duce catre o familie in sensul clasic. Nu suntem doi plus unu, doi, trei copii, suntem noi doua: mama si fiica. Nu m-am simtit nici tradata, nici abandonata, m-am simtit firesc. Nu stiu de ce, poate pentru ca am simtit mereu ca o sa fiu parinte unic si am intampinat evenimentul ca pe normalul din viata mea. Nu inseamna ca nu ma doare, ca nu inghit in sec cand altii au si ea nu, ca nu ma lupt cu imaginea familiei calsice in care am trait si pe care o am sadita in gene. Nu stiu daca natura ne-a pus in fire sa fim in perechi, nu stiu daca acesta este sensul firesc sau ne-am obisnuit cu modelul pentru ca asa este mai usor. Daca ar fi sa-mi spun parerea sincera, eu cred ca suntem facuti sa fim poligami in cel mai pur sens al cuvantului, dar asta e alta discutie. Oricum, nu este usor.

Cand un copil de sase ani intreaba un copil de doi ani daca stie sa spuna „tata” si apoi o intreaba si pe mama copilului de ce nu stie acesta sa spuna „tata” este si mai greu. Ce sa raspunzi? Mai ales ca piticania de doi ani intelege absolut tot si are niste ochi mari si intrebatori catre tine. Pentru ca si la un an, si la doi, si la 10 copilul stie ca lui ii lipseste ceva. M-a intrebat ea si de ce ea nu are baratara verde ca noi toti, vazand ca noi avem cu totii si ea nu are. Sa nu vada ca toti cei din jur au cate doi si ea are doar unul!? Am raspuns calma ca Matilda nu stie sa spuna tata pentru ca nu are si nu stie ce este acela. M-a durut de-mi venea sa plang. Sunt zile cand nici nu tresar, ba chiar sunt amuzata de ce cred cei din jur despre familia mea monoparentala, dar sunt zile cand cealalta mana de care sa se tina copilul lipseste tare mult si ma doare. Si vad pe zi ce trece ca si ea intelege ca acolo lipseste ceva. Iar eu vad pe zi ce trece ca super-mama mamelor sa fiu si tot nu pot fi cat doi.

Dar sa mai si radem putin, asta apropo de ce cred oamenii cand ne vad singure. In complexul unde ne petrecem concediul au rasarit de vineri multi romani, prea multi pentru gustul meu- dar eu sunt o carcotasa nesuferita. Printre romani si un stol guraliv format din patru doamne la o varsta incerta. As zice undeva pe la inceputul menopauzei, un cinzecisor si ceva asa. Toate vopsite roscat si coafate corespunzator cu permanentul maruntel cunoscut el si sub numele de sarmaluta. Posesoare toate si de accent din zona de nord-est a tarii. In ziua sosirii ma abordeaza managerita de la Receptie daca am putin timp sa le explic doamnelor cum e cu onlinclusivu’ si cu treaba pe aici, ca doamnele nu stiu boaba de engleza. Mama ranitilor cum sunt, pardon, doamna amabila cum sunt spun ca nu-i nicio problema, cand dau de ele, le ajut. Cum era imposibil sa nu le reperezi, punct ochit punct lovit, le-am spus cum e miscarea pe aici. Au fost foarte incantate ca „paturile” de pe plaja sunt gratuite. Le-am urat vacanta placuta si mi-am vazut de copilul din dotare.

Ieri, dupa ce ne-am mai incrucisat zilele astea de cateva ori cu „duamnili”, trecem prin raza lor vizuala pe langa piscina. Probabil au decis ca plaja este mult prea departe si  apa mult prea rece ca sa merite deplasarea asa ca stau la piscina. Si aici paturile sunt gratuite. Le aud cum incep sa susoteasca despre noi. Ca uite fata aia singura cu copilu’. Apoi susoteli pe jumatate intelese cu presupuneri legate de motivul lipsei unui insotitor. O fi muncind in strainatate, o fi divortata, o fi cu alta (el, nu eu). Scurta pauza de procesare in brainstorming-ul cu permanent sarmaluta si concluzia a fost ca nu, cum era sa ne lase singure (?!). Matilda se opreste la 5 pasi de ele ca sa se cocoate pe o jucarie din plastic. Apoi una zice ca-i fi-mea frumoasa, cele patru priviri se muta de la copil la mine, parca nu seamana cu ma-sa. Da’si ma-sa e frumoasa. Hai ca seamana cu mine pana la urma copilu’- nu-i nimic ca noi doua nu semanam, dar daca suntem amandoua frumoase e bine J). Se mai uita ele lung si una, care pana atunci fusese mai tacuta, da lovitura de gratie:

„O fi vaduva!”

Cele patru perechi de ochi se muta iar catre mine si se uita la mana mea unde nu-i nicio verigheta si concluzioneaza intr-un cor compatimitor si cu un accent care face toti banii:

„O fi vaduva...”

M-a bufnit rasul, am luat copilul si mi-am purtat fizicul imbracat in cea mai alba rochie dintre rochiile albe, vaduvistica ea asa, catre plaja. Deci mintea umana nu inceteaza sa ma uimeasca. Cum functioneaza ea si cum isi are o logica atat de diferita.  Deci o mama singura si nepurtatoare de verigheta e musai sa fie vaduva. Din fericire nu sunt. Nu sunt nici sedusa, nici abandonata. Sunt doar un parinte care isi creste singur copilul. Copilul meu nu este nici orfan si nici copil din flori. Este un copil iubit si dorit de un singur parinte. Asa cum sunt atatia altii si cred ca ar trebuie sa incepem sa luptam pentru normalul nostru si sa rupem stereotipul.

 

Aventura de concediu- primele 6 zile

Suntem in aventura numita concediu-de-nebune-la-bulgari. Ziua a 6 a. Simt nevoia de impartasit pana cand nu-mi explodeaza ceva creier de singuratate si de nervi (nu stiu cum si cand o sa urc asta pe blog pentru ca netul tot nu merge, ieeei). Si mai ales de ciuda ca un om cu pretentii de inteligenta, ca mine, nu a gandit treaba asta mai bine. Acum vreo 2 luni intr-un moment de spontaneitate mi s-a parut o idee buna sa plecam in concediu la mare. Matildei i-a facut foarte bine anul trecut mersul pe nisip pentru tal valgul ei, am zis ca merita efortul. La mare la noi nu vroiam asa ca oferta unor prieteni de a merge impreuna mi s-a parut super. Au si ei copii, mai petrecea si Mati timp cu ei, mai statea si cu adultii, poate reuseam sa respir pentru doua minute. Perioada din an nu era tocmai ideala, mai-iunie, si nici durata prea lunga a sederii- cam toate zilele de concediu de care dispun pe anul acesta. Dar pentru ca stiam ca nu o sa reusesc sa ma organizez altfel, ca bona sau mama nu or sa vina cu noi, ca cea mai buna prietena s-a mutat in alta tara si nu se mai intoarce, cu imaginea idilica a unor clipe de pauza in minte am facut rezervarea. Bulgaria, Obzor, 12 zile, complex de apartamente, 3 stele, olinclusiv- cum ar zice romanu.

Drumul.  Nu stiu cand a trecut timpul, probabil in timp ce eu jonglam cu jobul, copilul, casa si alte activitati extracurriculare, ca iata vine weekendul dinaintea plecarii. Week-end full, imposibil de organizat ceva pentru concediu. Lasa ca am timp luni, mi-am luat o zi libera special pentru d-ale-femeilor si pentru bagaje. Serios? Am stat pana la ora 19 la munca in acea zi de „concediu” deci ... Am facut bagajele in semi-coma de somn in noaptea dinaintea plecarii, nici nu m-am mai culcat, nu avea sens. Nu foarte lucida sau constienta de ce am pus in ele, s-a dovedit mai tarziu ca ar trebui sa ai macar un neuron treaz cand faci bagaje. NU avem haine suficient de groase- adica geci. Nici suficiente vase pentru gatit, nici suficienta mancare pentru Matilda- cum aveam sa aflu in prima zi de onlincusiv.

Plecarea intr-o marti. In mintea mea deja facusem un plan ok pentru copilul din dotare. Planul se duse de rapa cand am aflat ca se pleaca la ora  5 de dimineata pentru ca ceilalti doi copii sa fie linistiti pe drum si sa mai doarma. Matilda are rau de masina, ca a luat tot ce era mai „bun” de la ma-sa, dimineata raul este mult mai puternic, nu stiu de ce dar asa se intampla. Iar cand esti trezit inainte sa-ti faci tot somnul e si mai rau. Ea se trezeste pe la 8 de obicei. In consecinta i-am urat Bulgariei „bun gasit” cu capul in punga. Pungi mov, altfel cum?! In mod ciudat raul ei este mult mai puternic atunci cand este cu fata la sensul de mers, invers decat mie. I-am dat si tratament homeopat- Cocculine- a avut exact efectul pe care mi-l imaginam: zero. Asa ca dupa ce a varsat am luat-o din scaun si a adormit lipita de mine pentru ceva timp. Raul de masina este insotit de o somnolenta crancena. Restul drumului l-a petrecut tot la mine in brate cu spatele la sensul de mers. Scaunul ei nu merge pus asa, din pacate. Deci am imbatranit inca 10 ani in cele 3 ore de mers, la fiecare frana si groapa la care Matilda imi sarea din brate. Nici nu vreau sa ma gandesc la drumul de intors. Sper sa inventez o solutie pentru ai-i fixa scaunul invers. Ajunsi intr-un final, cu niste ore inainte de ora de cazare. Ea- Vazut marea, considerat ca e la fel de neplacuta ca si anul trecut. Iubit nisipul, ca si anul trecut. Eu- Cu speranta ca se mai incalzeste apa si poate, in 12 zile, copilul revine la sentimente mai bune.

Cazarea. Socul cand ajungi la complex este ca esti pe o sosea in camp. Cladirile sunt mult prea aproape de soseaua principala. Tot traficul este la tine pe perna. In jur... nitel pustiu neamenajat. Macar e verde. Verificasem locatia si pe siteurile de travel pentru ca  atlfel, din reclama agentiilor, ti-ai imagina ca esti intr-un fel de rai pe pamant si aveam o viziune oarecum realista asupra imprejurimilor. Ca turismul e ca-n matrimoniale, pui poza aia mai frumoasa, mai slaba, mai cu botul tzuguiat. Asa si aici- marea zici ca-i colea, ca sari din pat direct in valuri, ca esti intr-o statiune- cum ar veni. Marea? La vreo 200-300 de metri de hotel pe o sosea prin campulete. Pare putin, asa la modul absolut, dar tare mult cand cari de copil si sarsanele.  Mai ales cand coloana ta abia te cara pe tine si orice gram in plus e ca un piron batut la temelie. Si faci drumul de 4 ori pe zi. Restaurantul s-a dovedit, si el, a fi in celalalt capat de complex. Deci daca vrei si mese si plaja faci vreo 2 kilometruti pe zi, lejer. Sa se dea onlinclusivu’ jos.

 

Fiind doua familii speram sa fim cazati impreuna, in camere alaturate. Ntz, n-ai sa vezi! Pe fiecare etaj exista 3 apartamente, dar toate diferite. Noi aveam rezervat acelasi tip de apartament. Sa zicem mersi sa suntem in aceeasi cladire din cele 5. Si pe aceeasi intrare din cele 8. Etaje diferite, noi la 3, ei la 7. Apoi noi la 7, ei la 3- pentru ca balcoanele erau prea periculoase pentru copiii care pot iesi singuri pe balcon. Apartamentul mare, vedere partial spre mare, camp si sosea- dormitor si camera de zi cu loc de luat masa, mobilat decent, chicineta (fara vase pentru gatit sau tacamuri), masina de spalat, balcon mare- dar si cu un straniu sentiment de ne-bun. Nu stiu daca voi aveti genul asta de sentiment cand intrati intr-o casa ca pur si simplu locul nu va prieste. Cam asa a fost cu apartamentul cu pricina. Simteai ca-ti sta cineva in carca. Poate si ochiul de mama care inventariase intr-o secunda orice muchie sau loc periculos. Am rearanjat mobilierul din drumul copilului. In a treia zi l-am schimbat, pe apartament,  din motive de lipsa de internet, dar asta e o epopee in sine, deci alta poveste. Ne-am mutat la alta „scara”, la etajul 2, vedere dubla- mare piscina si strada. Pentru ca acesta era singurul apartament liber avem doua dormitoare si doua bai (va asteptam in vizita). Camera de zi mult mai mare si mai bine impartita. Un sentiment mai placut, ne este mult mai bine aici. Curatenia insa lasa grav de dorit, trebuie sa stai incaltat. Vine o tanti nevorbitoare de orice limba, inclusiv bulgara, si slimpaie cu un mop jegos pe jos. In urmai ei ramane miros de caine ud, nu de curatenie.

 

Mancarea. Ehh, aici buba cea mare. Eu tin foarte mult la ce mananca Matilda. In astia doi ani si un pic de viata a mancat 90% alimente de provenienta bio si gatite sanatos. Ea asa stie ca este mancarea. Tin si la ce ingurgitez eu pentru ca sunt unica ei sursa de lapte din acesti doi ani si cati or mai fi. Am zis, totusi, ca-i concediu, ca macar sa nu mai gatesc zilnic si din experienta hotelurilor de 3-4 stele pe unde am mai fost in Bulgaria era mancare sa nu stii ce sa mananci mai repede. Chiar ma gandeam ca mancarea la dispozitie va fi o problema in sensul ca nu o sa reusesc sa-i stapanesc apetitul. Am luat si ingrediente de acasa pentru a-i face mancarea ei astfel incat sa nu uite gustul de acasa. Prima masa la restaurant a aprins beculetul de alarma, cea de-a doua si pe cel de avarie. Mancarea de nedat unui copil la a carui sanatate tii si pe care vrei sa-l vezi imbatranind frumos. Totul prajit/fript/ars, totul cu un soi de vegeta pusa cu kilogramul, totul cu multa sare, totul- adica cele 3-4 feluri de mancare. Supele si ciorbele sunt de la plic, pastele cu sos din bidon, mancarea de la pranz reciclata la cina si tot asa. Am ajuns sa cred ca cele mai sanatoase lucruri de mancat sunt painea si inghetata. Painea provine si ea din congelator. Micul dejun pur si simplu odios, asa ca am decis sa-l sarim cu totul. Ea mananca in camera, eu nimic. Oricum aranjamentele de la fata locului ar face imposibil sa mancam dimineata in restaurant. Pentru ca ne-am duce singure. Nu as avea cu cine sa o las pe Matilda la masa si nici maini sa o iau cu mine in timp ce pun mancarea pe farfurii. Deci s-a mers la cumparaturi de oale si mancare si incerc sa-i fac de mancare in camera. Au zburat si 100 de euro. De vineri mancarea s-a mai schimbat putin, probabil incepe sezonul... Oricum traiesc cu o vesnica stare de voma. Iar cand ma uit la nemtii aflati aici in concediu, ca ei sunt majoritari, cum infuleca farfurii cu varf mi se pare incredibil. Cum primesc copiii mici cartofi prajiti cu sosuri si suc de la dozator in biberon... Matilda baga san toata ziulica, nici cand era bebelus nu sugea atat de des.

Distractia. Daca ai impresia ca esti obosit de ai putea sa lesini la urmatorul pas, pleaca singur cu un copil de 2 ani in concediu. Sa vezi atunci „distractie” J. Oricum, dupa prima zi aici am realizat ca suntem practic sigure iar intalnirile cu partenerii nostri de concediu sunt pur accidentale sau daca noi alergam dupa ei ca manzu’ dupa iapa. Am petrecut asa primele 2-3 zile incercand sa tot mut programul Matildei ca sa reusim sa ne suprapunem putin la masa si sa am cu cine o lasa pana cand aduceam mancarea. Apoi, intr-o zi cand taram nervoasa de la plaja de bietul copil care doar atat de repede poate merge si de mine, plus geanta de plaja si jucarii, am avut revelatia omului umilit de propria prostie si am decis ca cam gata cu programul „impreuna”. A urmat noaptea cu epsioade de apnee a Matildei, nu a mai avut apnee de pe la un an. M-ar trezit suieratul ala de copil care nu mai are aer si din mormant. Am stat si am pazit-o si m-am invinovatit pentru stresul la care am supus-o. Probabil ca i le-am declansat eu cu isteriile si trasul de ea in toate partile, mereu pe fuga, mereu cu stresul ca nu-i mai prindem la masa sa stea 5 minute cu ea, sau ca nu am ce sa-i dau sa manance si toata situatia asta de aici. Asa ca suntem singure, ne vedem de treaba, ne plimbam, stam la locul de joaca, citim, cand putem ajunge  la masa- ne ducem, cand nu- mancam in camera. La fel si cu plaja si cu tot. Inca o data m-am privit in oglinda si mi-am zis: ”Mai, femeie, tu chiar nu te inveti minte?! Esti singura, nu e nimeni, nu te mai baza pe nimeni!”. Am eu o pilda a omului fara un picior, trebuie sa o povestesc intr-o zi, e o lectie buna pentru toti cei care cauta sau accepta ajutor atunci cand sunt singuri. Asa ca m-am linistit. Nu mai zapacesc de pomana programul copilului, program care pentru mine este ca aerul atunci cand suntem acasa, nu mai tarasc de ea nervoasa si obosita ca sa ne sincronizam, nu merita efortul. Mai sunt 6 zile, poate daca nu mai ploua reusim sa ne simtim si bine.

 

Matildei ii place. Ei ii place oriunde e cu mine. Sta numai cu mine, doarme cocotata pe mine. Atat i-am povestit ce frumos o sa fie cand o sa mergem la mare incat trebuie sa fac sa fie frumos. Ieri au venit multi romani si ne-am asociat la locul de joaca cu o familie simpatica. Am intrebat-o pe Matilda de mai multe ori daca vrea sa mergem acasa. A zis ca nu, ca vrea pa la apa mare. Asa ca ma rog de vreme frumoasa ca sa stam pa la apa mare. Poate ii conving pe prietenii nostri sa mergem intr-o zi la Nessebar, e aproape si e tare frumos. Acolo m-as simti si eu ca un om, nu ca un pustnic.

Hai ca iese soarele si se trezeste puiul, sunt prea obosita pentru conediu, asta e clar...