luni, 8 octombrie 2012

Despre un personaj fictiv: parintele perfect

N-ai somn, stai intins in pat, te gandesti la... lucruri. Esti parinte obosit, deci nu te gandesti la acele lucruri, ci doar la din astea parintesti. De fapt ai si somn, dar copilul horcaie, tuseste, se tot ineaca, nu poti sa adormi ca ti-e teama ca se sufoca, asa ca-l veghezi. (Nu ne-a trecut raceala sau ne-a trecut pentru 3 zile, m-am intors la job unde toti erau infectiosi, am luat-o de la capat). La ce ma gandesc zilele astea (pe langa faptul ca le urez de bine celor care vin bolnavi morti la munca)? Eu cum am fost astazi? Dar Matilda? Am apucat sa ma bucur de ea, sa-i sorb zambetele, sa-i mangai lacrimile sau i-am dat doar de mancare (ce trebuia, evident), am ingrijit-o, spalat-o, culcat-o? Ce am fost eu azi? Am fost mama ei sau doar un parinte? Ma gandesc la bucuria pe care am simt-o sau nu astazi. Ma gandesc la incrancenare. La incrancenarea parintilor in a fi perfecti si in a creste copii perfecti. Nu-i zi de sus sa nu se iste cel putin o discutie halucinanta despre cine-i mai bun, mai atasat, mai alaptator, mai purtator. Toate istoriile astea sunt ascunse sub ideea de a avea copii fericiti si parinti asisderea, oare sa fie asa? Mie imi miroase mult mai tare a orgolii si a competitie decat a fericire.

Noi locuim langa un parc. Mare bucuruie, bucuria e proportionala cu dimensiunea parcului, parcul e mare- bucuria si mai si. Eu nu sunt genul de mama-sociabila, ma irita grupurile de mame care stau si filosofeaza la o tigara sau punga de seminte despre teoria biberonului, schimbatul rahatului, rasul marului, adormitul copilului, etc. Cu cat pot sa le evit mai mult, cu atat mai bine. Pe cat imi plac mie oamenii, pe atat imi displac grupurile astea de "socializare". Tot anul trecut ne-am plimbat cu orele pe cealalta parte a lacului. Pe acolo se aventureaza foarte putini, parinti si mai putini, ne intalnim, ne zambim, ne intelegem, si ei sunt la fel ca mine. Dar Matilda a crescut si a trebuit sa ne mutam ambasadele in parculetele cu tot felul de agregate, vrea la leagane, vrea la copii, asa ca executam leagane. Ehh si oricat as aplica eu strategia cainelui turbat - fara contact vizual direct - tot ma trezesc abordata de cate un parinte. Discutiile sunt invariabil aceleasi: da cati ani are? a, da? pare mai mare! si lapte praf mananca? nu? cum adica o alaptati? da mancare, mancare mai mananca? da, de toate? cum nu mananca pufuleti/biscuiti/stiksuri? Hmmm, dar nici paine, nici o prajiturica facuta in casa? (si se uita asa cu o moaca de vai, saracu copil). Aceleasi discutii, mereu. Acum ca Matilda e mai copacel asa intrebarile incep sa-i fie adresate si ei: Cati ani ai, cum te cheama, vrei un pufulete? Nu, nu vrea si nici nu vorbeste, evident.  Daca avem noroc nu ne abordeaza nimeni, daca avem ghinion stam si ascultam pareri despre ce ar trebui sa fac eu pentru copilul meu, cand ar fi trebuit sa manance, ce sa manance, cand sa-i rasara dintii, cum sa doarma, cum sa se joace, ect. Si ma intreb si eu (ca porstu) oare toata existenta unui copil se reduce doar la asta, chiar e asa de important cati dinti are la x luni? Si daca are mai putini inseaman ca ce? Chiar este asa de socant cand o mama iti raspunde despre copilul sau cu "e fericit"? Chiar nu mai avem ce face ca parinti decat sa ne uitam un curtea vecinului? Sa-i analizam copilul, sa-i comparam copilul, sa-i criticam copilul, sa credem ca daca al lui e altfel decat al nostru inseamna ca al lui nu e "normal"? Poate ca al nostru e altfel si ceilalti sunt "cum trebuie". E normal sa vedem si in jurul nostru, e normal si sa avem pareri, dar nu s-ar putea, totusi, sa avem mai putine si mai putin agresive? N-am putea mai bine sa vedem ca odrasla noastra tocmai ce a cazut cu nasul de pamant in timp ce noi nu aveam loc de nasul copilului de langa? As putea sa le spun si eu lucruri? As putea, dar nu (mai) simt nevoia. Le mai spun prietenelor si cunostintelor atunci cand ma intreaba, dar si asta foarte rar.

 De parca nu erau suficienti cei cu plozi, acum au intervenit in discutie si cei fara. Sunt femei care stiu ce vor face cand vor avea copii, au multe pareri, au pareri liber exprimate. Faptul ca o femeie nu are copii inseamna ca nu are dreptul la o parere? Parere despre ce? Pai despre cum se fac/ nasc/ cresc ei, copiii astia, despre ce fac bun parintii din jur, despre ce fac rau, despre cum o enerveaza un copil care urla si sa tavaleste pe jos intr-un hipermarket. Eu cred ca are dreptul la o parere, are dreptul si sa viseze la cum va face ea cand va avea copii, va fi (evident) genial de ponderata, nu va umbla prin extremele parentingului, nu va alapta excesiv, nu va purta excesiv sau deloc, nu va alinta, nu va si mai ales NU va. Mai mult, eu cred ca are dreptul si sa judece, toti judecam, nu cred ca suntem Maica Tereza reincarnata, toti comparam si judecam, astea vin la pachet. Chiar daca nu o faci cu rautate, in clipa in care ti-a iesit pe gura porumbelul care incepe cu " eu am facut/ eu cred/ eu zic" atunci a iesit si judecata ta. Deci oricine are dreptul si la parere, si la vis, si la judecata, dar tare as vrea ca atunci cand acel copil personal va aparea pe lume, persoana, perfecta ea asa in teorie, sa ia totul cu liniuta de la capat si sa-si nege sau confirme (Doamne ajuta) parerile de acum. Poti sa crezi si sa spui lucruri despre tine, dar nu poti sa stii ce e mai bine pentru altul, nu stii cine-i copilulul lui si ce-i trebuie. De fapt nici despre tine nu stii mare lucru pana cand nu o sa ajungi in pantofii tai de parinte. Cele mai mari razgandiri de strategie le-am vazut in cazul mamelor zmeu, cele cu eu nu o sa fac si nu o sa dreg si mama Doamne ce de mai fac acum.

Eu aveam pareri inainte sa am copilul? Evident. Aroganta cum ma stiti aveam chiar multe. Le si expirmam? Uneori. Jigneam prin exprimarea lor? Poate. Ai dreptul sa-i spui unui parinte ca tu crezi ca-si creste copilul gresit? Habar nu am, dar multi o faceam mai mult sau mai putin direct. Are un alt om dreptul sa-mi spuna mie ca-mi cresc prost copilul? As vrea sa aud si argumentele. Imi cresc bine copilul? Sper, fac tot ce e omeneste posibil ca sa-i fie bine. As putea face mai mult? Cred ca da, de exemplu as putea fi mai rabdatoare si in zilele in care-mi explodeaza capul de nervi. Tot ceea ce fac eu pentru copilul meu ma face un parinte mai bun? Alaptatul, alimentatia, dormitul cu ea, alinatul, lipsa constrangerilor, toata informatia pe care am adunat-o, toate astea ma fac un parinte mai bun? Eu cred ca da, ma fac mai buna decat as fi fost fara sa fac si fara sa stiu toate lucrurile de mai sus. Sunt mai buna decat alti parinti? Sunt cat pot eu sa fiu de buna pentru copilul meu, pentru un alt copil... nu cred. Ar fi o alta persoana un parinte mai bun pentru copilul meu? Posibil si asta, dar nu l-ar iubi si pretui asa cum o fac eu. Oricat ar fi o alta femeie de pregatita, de desteapta, de rabdatoare, inteleapta, experimentata, oricat de oricat, nu-ti va iubi copilul asa cum o faci tu, nu se va bucura de zambetul lui mai mult decat o faci tu, nu o va durea sufletul mai tare pentru o lacrima de tristete a copilului tau.

Am pareri si astazi? Evident. Poate ca sunt mai aroganta decat eram (asa am auzit eu ca ma alinta lumea, cica-s aroganta pentru ca am tupeul sa fiu parintele copilului meu). Imi mai spun parerile? Poate mai mult ca niciodata, mi le spun  aici. Le mai spun si "pe viu"? Mult mai putin, doar daca sunt intrebata si nici atunci pe deplin. De ce? Pentru ca acum, avand si experienta propriului copil, tin si mai mult la parerile mele. Am citit, am simtit, am facut, fac, imi cresc copilul exact asa cum credeam ca o sa-l cresc, asa cum simteam eu ca trebuie crescut un copil. Am facut mai putin decat credeam ca o sa fac? Pana acum nu. Am facut mai mult? Da, am facut lucruri la care nici nu visam. Copilul m-a inavatat nevoile lui si eu le-am urmat. Multe lucruri pur si simplu ni s-au intamplat, ne-am trezit 18 luni mai tarziu tot dormind impreuna, tot alaptand, tot atasate.  Asta face din Matilda o rasfatata? Nu cred, face din ea doar un copil ascultat, respectat si fericit. Are si ea capricii? Sigur ca da, e om, e a mea, e ca mine. Are incapatanari si capricii, nu i le temperez, mi le-am asumat. Se tavaleste pe jos in magazine? Inca nu, nici nu cred ca o va face. Intre un copil capricios si unul militarizat educat l-as alege oricand pe primul.
 
Copilul din teorie e rodul imaginatiei noastre, e perfect, nu face crize, nu miroase, nu vrea in brate. Orice femeie care isi doreste un copil isi face si proiectii legate de acest copil. Viseaza ca va avea albastrul ochilor de la bunica, zulufii parului verisoarei de a 5 a speta, dar ce conteaza, ea ii avea frumosi, sa fie inalt, sa fie suplu, inteligent nu mai spun. Apoi copilul personal va veni cu temperamentul perfect: suficient de linistit cat sa nu ne puna nervii pe moate, dar suficient de activ si de simpatic pentru a nu parea un pampalau. Pe langa acest copil ne visam pe noi, mamele ideale, calme, frumoase, parfumate, nedormite de 2 ani dar fara cearcane pana la buric, perfecte si noi. Copilul din teorie va fi perfect si va avea un parinte perfect, lucrurile vor fi teoretic de minunate. Dar copilul din teorie nu va fi niciodata iubit si nu te va iubi, el traieste doar in mintea ta.
 
Cred in echilibru? As crede daca ar exista sau daca ar exista doar un singur echilibru. Dar pentru asta ar insemna sa existe un singur parinte si un singur copil, iar existenta lor sa fie intr-o lume perfecta. Cred in echilibrul nostru, dar echilibrul nu e format dintr-o linie drepata, ci e format din stanga si din dreapta. Echilibrul nostru este greseala de azi, lucrul facut bine maine, lucrul facut mai putin bine peste o saptamana, cel minunat facut doua zile mai tarziu.  Facem tot ce putem, asa cum au facut si parintii nostri pentru noi. Au facut asa cum au crezut ei atunci. Au crezut ca o sa ne fie mai bine la bunici, ne-au dus acolo, au crezut ca o sa ne fie mai bine mai putin cocolositi, nu ne-au alinat dupa fiecare sughit, au crezut ca e mai bine ca un copil sa fie "ïndependent" de mic, ne-au culcat singuri si nu au raspuns la primul scancet. Asta stiau acum 30-40 de ani, asta au facut. Ne-au dat mar ras cu biscuite, ne-au dat suc de morcov, ne-au dat supa de legume din biberon. De  cele mai multe ori nici nu aveau de ales, nu aveau informatie, nu aveau timp, nu aveau nici 10% din ceea ce avem noi acum. Dar sunt sigura ca erau la fel de convinsi ca si noi astazi ca fac ceea ce era mai bine. Nu cred ca felul de a ne creste face diferenta intre ei si noi. Nu cred ca suntem atat de traumatizati pe cat ar zice teoriile de astazi. Cum am mai fi noi asa de destepte si de atasate iesite din niste mame atat de nepricepute si de defecte?! Da, au fost si lucruri care puteau fi altfel, au fost si traume, sigur ca au fost, eu le am pe ale mele si zic ca in mare parte le-am depasit (mai ales de cand sunt si eu parinte). Dar siti ce aveau ei si nu avem noi? Intre scutece de panza, tetine de cauciuc, morcovi storsi in tifon, biscuti sfaramati, stiti ce aveau ei? Aveau bucurie, aveau libertate, aveau inocenta, aveau fericirea de a fi parinti. Am sentimentul ca asta se pierde de la zi la zi. Cu fiecare carte in plus, cu fiecare teorie lansata, cu fiecare tehnologie, se pierde din fericirea de a fi parinte. Ne pierdem in atata incrancenare de a fi perfecti. Vestea proasta este ca oricum nu o sa fim. Deci n-am fi cu totii mai castigati daca seara ne-am numara in minte de cate ori a ras copilul nostru azi decat gramele de gluten pe care le-a mancat. Copilul este despre el si despre fericirea lui.



Cand a ras copilul tau pentru prima data? Cand a chiuit de fericirea unei noi descoperiri? Cand ti-a cuprins obrajii in maini si te-a pupat cu dinti si balute? Cand ti-a zis pentru prima data stangaci si timid "mama"? Cand a descoperit iarba, cerul, fluturii? Cand  a vazut marea si nisipul?  Cand s-a mozolit pana la urechi intr-o felie de pepene? Cand a fost fericit?


 

 

11 comentarii:

  1. Eu nu sunt genul de mama-sociabila, ma irita grupurile de mame care stau si filosofeaza la o tigara sau punga de seminte despre teoria biberonului, schimbatul rahatului, rasul marului, adormitul copilului, etc. Cu cat pot sa le evit mai mult, cu atat mai bine. Pe cat imi plac mie oamenii, pe atat imi displac grupurile astea de "socializare". ____ Idem!!!!!!

    Aveau bucurie, aveau libertate, aveau inocenta, aveau fericirea de a fi parinti. Am sentimentul ca asta se pierde de la zi la zi. Cu fiecare carte in plus, cu fiecare teorie lansata, cu fiecare tehnologie, se pierde din fericirea de a fi parinte. Ne pierdem in atata incrancenare de a fi perfecti.___ perfect deacord!!

    Niciodata n-am inteles de ce ii pasa la x-uleasca cum imi cresc eu copilul. E copilul meu, e decizia mea. Atita vreme cit eu nu ma bag in borsul tau, shut up si lasa-ma in pace.
    Imi amintesc cind la Becca i-au iesit primii dinti la 4 luni, imi zice o mamica ( cu fata de vreo 7 luni, fara dinti inca) " Stii ca i se pot baga inapoi,daca ies asa devreme, nu? "
    I was like " wtf???" Am eu vreo vina ca fiica-ta n-are dinti inca???
    sau mamici care se uita la mine ca la urs, ca nu le dau la ai mei dulciuri sau chocolate cake la 6 luni sau ca nu se uita la TV decit o ora, maxim 2 pe zi.Si vezi privirea aia de " vaaai, saracii copii!". Ca sa nu mai zic de ochii cit cepele cind se pomeneste cuvintul "homeschool".
    Ok, tu creste-i pe ai tai cum vrei si lasa-i pe ai mei sa fie amariti.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pai cum de-a indraznit sa aiba dinti de la 4 luni, io propun sa-i scoatem! :)) E nebunie mare, credeam ca pe la voi oamenii sunt mai relaxati.

      Ștergere
    2. asta era tot romanca LOL

      Ștergere
  2. Hahaha... vad ca tavalitul copilului prea atasat prin magazin a facut furori. Multumesc pentru aceasta postare. Emana o seninatate frumoasa (cel putin mie asa mi s-a parut). Recunosc ca m-am simtit judecata ca dorm cu fi-mea, ca o alaptez si ca o las sa se exprime... am incercat sa zic ceva in alaiul de "o palmuta la fund n-a stricat niciodata" si pana la urma am renuntat.
    O data cu parinteala simt ca nu mai am o viata privata. Totul a devenit public, toata lumea vrea sa stie ce fac, cum o cresc, ce-i dau sa manance, de cate ori pe noapte se trezeste, cum imi sunt sanii, cate kilograme am slabit samd. Am obosit sa raspund asa ca incerc sa nu mai mai uit la oameni. Poate asa scap. But no... :)
    Oricum, la final de comentariu ma gandesc la lucruri frumoase: primul zambet, in prima saptamana de viata, dupa o masa copioasa. Primul zambet pentru mine, intr-o dimineata, amandoua sifonate dupa un somn de 8 ore. Chiuieli la tot pasul dar n-o sa le uit niciodata pe cele care au insotit mersul in patru labe. Iar cand s-a pornit sa exploreze, a tinut-o numai intr-un ras si un galop. Mama a zis-o la suparare. Eram plecata de acasa si ma vroia, asa ca printre lacrimi a inceput "mmmm-mmma-mmma" si nu s-a oprit pana nu am luat-o in brate. Iarba o enerveaza pentru ca o gadila, nisipul i se pare delicios iar marea o face sa rada cu gura pana la urechi. Iubeste cu cu bau-ul in apa. Pepene inca nu. :) Fericita mi se pare zilnic. Mai ales cand se trezeste dimineata si ne trage pe amandoi de par.
    Si gata comentariul meu lung. Sorry pt el dar am avut o zi grea si l-am folosit pe post de descarcare.
    Multa sanatate si la cat mai putini muci!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. He he, simte-te libera sa te descarci!

      Da, tavalitul e chintesenta parentingului nereusit :)).

      Multi sa uita chioras la orice lucru facut diferit, e o problema de educatie, chiar de mentalitate. De aia eu cred ca-i mai bine sa nu te amesteci cu cei care sunt in alta era/schema/gandire. Eu sunt foarte argumentativa asa de felul meu, dar de cand cu Matilda nu mai simt nevoia sa explic sau sa justific. Am avut si surpriza placuta sa fiu intrebata si ascultata, chiar daca acei parinti gandeau diferit totusi mi-au respectat parerea. Multe lucruri le-am facut urmand tonul dat de copil, cand am inceput nici nu-mi imaginam ca o sa ajungem la un an jumate tot cu san, ca o sa pot sa dorm cu ea, ca o sa stau atat de bine cu nervii incat sa o las fara milioane de reguli si restrictii.

      Cat despre "o palma la fund", nici eu nu cred ca o singura palma la fund a omorat la propriu pe cineva, dar nu cred ca un parinte care da o palma sa opreste doar la una, prima deschide drumul pentru cele multe altele de dupa. Violenta asupra copiiilor, fie ea fizica sau de limbaj, este de fapt o neputinta a ta ca parinte, tu esti cel cu problema, tu esti cel gresit, tu nu ai stiut ce sa faci pentru a evita situatia sau, poate, ai muscat mai mult decat puteai mesteca, cum zice americanul. Stilul asta liber de crestere a copilului nu este pentru oricine, nici pentru orice parinte, nici pentru orice copil. Daca nu poti sa fii constant si sa-ti asumi manifestarile libere de personalitate, atunci e mai bine sa pornesti pe o linie ceva mai ferma, dar constanta. Asa nu o sa ajungi nici frustrat, nici epuizat. Cred ca cel mai greu este sa-ti cresti copilul liber, mult mai greu decat educatia ferma. Zic si eu :).

      Multumim de urari, cu drag si voua!

      Ștergere
  3. Cat de adevarat...Mi se pare, uneori, ca unii parinti isi cauta fericirea lor proprie in copiii lor, in loc sa caute sa fie ei insisi fericirea copiilor. Iar fericirea unui adult, este muuult mai trista decat fericirea unui copil. Asta deoarece ea esueaza, de cele mai multe ori, in multumire de sine, trufie, aroganta, dispret, autosuficienta etc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multi oameni sunt nefericiti si neimpliniti pe alte planuri iar atunci cand vine copilul vad in el solutia pentru toate problemele lor, au in fata lor o "panza alba" si au senzatia ca pot desena pe ea tot ce vor. E destul de greu, toti vrem sa fim mandri de noi si de copiii nostri, toti ne simtim fericiti cand vedeam ca ceea ce facem e bine si copilul e fericit. E destul de usor sa cazi in cealalta extrema si sa te crezi Dumnezeu pe pamant. Nu-i usor sa fii parinte si din pacate nu e chiar pentru oricine.

      Ștergere
  4. Sunt din nou de acord cu tine si ma simt usurata de-a dreptul ca si alte mamici simt/gandesc ca mine la capitolul,,cum sa ne crestem copilul"...in sensul ca eu sunt o tipa destul de linistita si cu bun simt cand vine vorba de relatiile cu cei din jur,trebuie sa ma calci urat pe nervi ca sa-mi auzi,,limba ascutita",dar de cand o am pe Karina,aproape zilnic ma confrunt cu persoane care neintrebate se dau cu parerea despre fiica-mea...de la dinti pana la mers,de la cum o tratez cand e bolnava pana la cum sa o tin in brate,de la dormit si pana la cum o hranesc,le-am auzit pe toate.Nu o data am fost pusa in postura de a fi ,,mama rea" pt ca am refuzat sa-i dau copilului meu de 1 an si 4 luni pizza doar pt ca restul copiilor de la party(toti mai mari) mancau sau chipsuri in parc pt ca celelalte mame le folosesc drept ,,gustari".As vrea sa pot sa evit anumite companii,insa am o fetita sociabila si vesela careia ii place sa se joace cu copiii si n-as dori sa o privez de asta.La inceput ma enervam si ma justificam pana cand am inteles ca o fac in van...In fond nu e treaba nimanui cum imi cresc copilul si chiar nu pot sa pricep de ce toti au pareri cand nimeni nu le-o cere,eu una imi vad de treaba ,oare ele de nu o pot face...?Personal,cred ca,e o problema a noii generatii de parinti care trebuie neaparat sa simta ,,realizati" si cum altfel decat facand comparatii,in favoarea lor bineinteles...incepand cu statutul social,succesul la job,casa/vila bine decorata si musai si copilul talentat,inteligent,frumos etc...Nu isi iubesc mai putin copiii si nici un parinte normal si dedicat nu vrea altceva decat binele copilului sau...insa fiecare e atat de convins ca doar el stie metoda cea mai buna de a-l creste si educa incat tine neaparat sa-i convinga de asta pe toti cei din jur si mai putin sa traiasca fiecare etapa noua si fiecare experienta alaturi de kinder-ul din dotare...Si o face cu muuulta inversunare. E o vorba inteleapta ce spune ca ...Asa ca dragostea ce le-o purtam copiilor nostri si modul in care ii cunoastem si incercam sa raspundem nevoilor lor,fac din noi parintii potriviti fiecaruia...Nu perfecti,doar potriviti...Mie de asta nu-mi plac toate aceste teorii si studii cu care defileaza multe din mamiciile din blogosfera romaneasca...una e sa incerci sa te informezi,sa filtrezi anumite cunostiinte si sa aplici ce ti se pare ok si alta e sa dai la tot pasul exemple despre cat de ,,liber" si neingradit iti cresti tu copilul si cat e nociva educatia altora ...Nu,nu sunt adepta a educatiei traditionale sau severe,Doamne-fereste,insa am fost un copil crescut cu multa iubire si intelegere,am avut un mediu familial cald si departe de a fi vreo rasfatata ce a primit totul pe o tava de argint,am fost invatata anumite valori in viata...Nu stiu cum de au stiut parintii nostri sa ne educe fara sa stie de attachament parenting sau de alte folozofii si uite ca am ajuns oameni maturi si responsabili ...Nu zic ca ei n-au facut greseli,greseli pe care noi probabil nu le vom mai repeta insa vom face altele noi...Sigur ca ne framantam daca procedam bine in anumite situatii,daca facem alegerile corecte pt ei,daca le dam de-ajuns de multa atentie si timp de calitate...Mama mea spune ca trebuie doar sa ne cunoastem bine copiii,fara sa plecam urechea la ceilalti ,sa avem incredere in ceea ce simtim ,iar cheia e echilibrul...Si darul cel mai de pret pt ei e dragostea noastra neconditionata...Ps, scuze pt acest coment lung si multumesc pt randurile de mai sus,chiar m-ai facut sa nu mai simt cum ca eu as avea o problema legata de reactiile celor din jur:)Dramy

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dramy cred ca ai pus punctul unde trebuia, potrivit e cuvantul. Asta incerc sa le spun si eu mereu celor care ma intreaba cum si ce fac eu cu Matilda de e asa cum e. Multi nu inteleg nimic si o dau pe noroc. Poate ca au dreptate, am avut si noroc, am avut norocul sa fiu parintele potrivit pentru copilul potrivit. Am avut norocul sa fac un copil atunci cand terminasem sa ma cresc pe mine, cand eram adult, cand ma cunosteam si-mi stiam si plusurile si minusurile. Am avut noroc ca atunci cand s-au combinat genele pe langa nasul lui taica-su si barbia mea au pus acolo si un temperament cunoscut. Temperamentul este mostenit genetic, iar fi-mea l-a mostenit pe al meu. A fost o intamplare fericita, dar si o mare provocare. Acum am ocazia sa cresc un copil ca mine dar nu asa cum am fost crescuta eu. Sa vedem ce iese :)) si pe cine/ce mai dau vina cand o iesi tot ca mine :))

      Ștergere
  5. Draga Miruna, mi-ar placea mult sa scrii cate ceva despre meniurile voastre zilnice. Candva, poate vei gasi timp si pt asta, stiu ca acum nu e cel mai bun moment. Cred ca ar fi o buna inspiratie pt multe mamici, avand in vedere cunostintele si experienta ta si a lui Cristian. Multumesc. Mihaela

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am tot promis ca-mi fac timp si pentru retete/meniuri dar ma chinuie simtul artistic. Am vrut sa pun si fotografii si n-am avut timp de ele. O sa ma straduiesc!

      Ștergere