marți, 21 august 2012

Unde se termina infinitul?

Am culcat-o pe Matilda, am tinut-o mai strans la piept, am sarutat-o mai cu drag, i-am vorbit mai cald, i-am vegheat somnul mai mult. Am stat langa ea si am privit cum adoarme. I-am numarat respiratiile, le-am simtit, le-am mirosit. M-am urnit cu greu, dar vroiam sa scriu un gand. Poate ca unul de la mine, altul de la Mara, altul de la Maria, altul de la Nicol, multe altele de la toti oamenii care au crezut, s-au rugat si au sperat ca va fi bine, poate ca ajung undeva. Nu stiu daca toate gandurile noastre pot alina, dar daca vor avea nevoie de ele…
I-am cunoscut povestea, nu l-am cunoscut pe el. Ii stiu conturile, numarul de sms, am pus un ban acolo, am sperat ca voi toti ca il putem ajuta. Era o cursa, se masura in timp si in bani. Uneori te agati de lucrurile obiective, de lucrurile materile, de cele pe care le poti schimba. M-am intalnit cand si cand cu Loredana pe grupurile de discutii de pe Fb, am schimbat doua vorbe, ne-am sfatuit cateva lucruri. Am intrat pe blogul parintilor lui, am citit despre Sindromul Blackfan-Diamond, apoi despre Sindromul  Pearson si am vazut ca sunt numai 100 de cazuri documentate in intreaga lume. Ca nici medicii nu stiu tot, nimeni nu stie tot, dar ca Bibi le-a contrazis stiinta si in iunie a implinit doi ani.
Astazi eram framantata de niste nimicuri, de niste nervi facuti de altii, de lucruri care in poza cea mare nu mai au niciun sens. Ma rugam pentru matusa mea care trecea printr-o operatie foarte grea. Ma jucam cu Matilda. Atunci mi-a scris Andreea:
“O Doamne, a murit Bibi, copilasul cu DBA, nu pot sa cred!
Nu pot sa cred, chiar credeam ca o sa se faca bine”
“Da’ esti sigura, a spus mama lui ceva?”
“Da…”

Si m-a cuprins sentimentul de minte care nu poate intelege, de lucru dincolo de cuprinderea mea, de sfarsit de infinit, de absurd si de inutil. Cum se poate intampla asa ceva? De ce se intampla asa ceva? Cum mai traieste o mama dupa ce viata ei s-a stins? Cunosc parinti ai caror copii nu mai sunt, au plecat inca din pantece ori la 3 zile, 3 ani sau 30 de ani. Mereu m-am intrebat de unde au puterea sa mai respire, cum de inima lor nu s-a oprit si ea atunci. Probabil ca tot iubirea pentru copil, ea este sensul vietii acum, probabil ca tot ea ne tine in viata si dupa. Chiar nu stiu, poate spun prostii, poate ca nici nu-i dreptul nostru sa ne doara sau sa regretam. Am vazut un copil care a luptat, am vazut niste parinti care au facut tot ce se putea si poate chiar dincolo de asta, am vazut o mama incredibila.  Viata copilului ei a fost o invatatura pentru noi toti.
Nu am cuvinte, am doar o imagine cu el in minte, framanta aluat, facea paine, era fericit.
Condoleante!


2 comentarii:

  1. Da, si eu am fost socata ieri cand am aflat vestea. Chiar speram intr-o minune. Nici eu nu il cunosteam personal pe Bibi, nici pe parintii lui, insa i-am urmarit cazul. Ajut si eu cat pot copiii cu probleme, insa Bibi m-a marcat cel mai mult.Era cel mai frumos copil din lume. Acum e un ingeras in ceruri.
    Dumnezeu sa-l odihneasca si sa le dea multa putere parintilor lui!

    RăspundețiȘtergere
  2. Cum poti fi socat ca nu s-a intamplat o minune?

    RăspundețiȘtergere